Fig. 1 – (fig. 1a) 2022, Timișoara, Parcul Civic, un CODRU URBAN crescut SPONTAN între 1962 și 2020, pe amplasamentul propunerii din 1962 și al propunerii din 1982-89 al noului Centru Civic; (fig.1b) 1962, Timișoara, premiul I -II, soluția aleasă în urma unui concurs de sistematizare pentru a se realiza ”Centrul Cultural-Administrativ” (autori soluție: arh. Horia Hudiță și arh. Alexandru Costin);
Deși nu avem date cu privire la autorii temei concursului, nici asupra juraților, putem afirma azi în 2023 că dacă nu ar fi fost voci locale lucide (proiectanți, muzeografi, etc.), în acele vremuri încă foarte tulburi, ca să deturneze punerea în practică a soluției câștigătoare din 1962 (fig. 1a), s-ar fi adus o mare ofensă memoriei locului. Timpul a trecut peste spațiul destinat în 1960 preamăririi ”noului spirit revoluționar” și astăzi avem încă un ”CODRU URBAN SPONTAN ” (atât de la modă azi) în centrul Zonei Metropolitane Timișoara (pandant celui din sud din fața Campusului Universitar).
”Proiectul ar fi însemnat un dezastru pentru centrul istoric al Timișoarei. Două treimi din Bastionul Maria Tereza urmau să fie demolate, la fel și Palatul Băncii Timișana sau clădirea Colegiul Tehnic ”Ion I.C. Brătianu”. Mazilite erau și zeci de vile ridicate în perioada interbelică pe străzile Mihai Eminescu și C.D. Loga. Lângă Castelul Huniazilor erau proiectate patru blocuri cu 10 etaje, chiar în fața Colegiului Tehnic ”Emanuil Ungureanu”. ”Victime” ar fi fost și clădirea Facultății de Chimie Industrială și Ingineria Mediului precum și Biserica Romano-Catolică ”Sf. Ecaterina” de pe strada Bolyai János. Din fericire pentru Timișoara, planul nu a fost aplicat deși în acea perioadă s-au demolat Palatul Mocioni din Piața Balaș și Cazarma Transilvania”, nota într-o postare din 2022, în social media, Flavius Sebastian. Foarte corecte sunt observațiile colegului meu mai tânăr, dar cred că este important să înțelegem și contextul politic și profesional la scara națională, de acum mai bine de 60 de ani, pentru a nu REPETA azi erorile proiectului din 1962, sau a celui din 1982-89.
Așadar, ca să putem analiza în cunoștință de cauză propunerea noului Centru Civic din Timișoara, rezultată în urma unui concurs profesional din 1962 și efectele sale dezastroase pe care le-ar fi avut aplicarea lui, este necesar a trece în revistă contextul național geo-politic al vremurilor.
În Banat (Timișoara) devenirea așezărilor a fost de cele mai multe ori de natură ”voluntară”, ceea ce presupunea existența unor spații urbane strategice ”concepute” în centrele de decizie, care trebuiau să reflecteze puterea politico-administrativă de acolo, respectiv o ”Piață Centrală” cu semnele puterii sale: Biserica, Clădirea Administrativă și/sau Clădirea Culturală, compoziție care urma să fie ulterior denumită ”Centru Civic”. În schimb, în majoritate orașele din restul provinciilor din noua Românie (Moldova, Muntenia, etc) acest proces s-a desfășurat de cele mai multe ori ”natural/spontan”, în jurul unor puncte favorabile schimburilor de mărfuri, sau în dreptul popasurilor ale unor căi de comunicații majore. Excepțiile notabile din Muntenia (vezi [1]) sunt cele ale orașelor de pe malul Dunării (Brăila cu piețe publice de cartier, Corabia cu o piață publică centrală, dar și Calafat, Drobeta -Turnu Severin, etc.), obligate să fie sistematizate ”voluntar” după 1865, când domnitorul Cuza a acordat unei companii britanice dreptul de a construi calea ferată București-Giurgiu. Acest acord a fost primul act strategic pentru conectarea României la Europa, prin culoarul fluvial al Dunării. Existența acestor modele de creștere urbană total diferite (ce reflectau modele culturale) între noile regiuni ale țării și cele de peste munți, a constituit una dintre marile preocupări ale conducătorilor României post 1919. Ca urmare s-a apelat la profesioniștii vremii pentru întocmirea unor acte legislative, aprobate începând cu 1925, care să armonizeze această situație. Aceste acte normative urbanistice solicitau necesitatea ca toate orașele țării să aibă planuri de dezvoltare urbană, cu centre care trebuiau să conțină și clădiri administrative.
În cursul său ”Noțiuni de Urbanism” predat în 1937 la București la ”Școala Politehnică Carol al II-lea”, arh. Al. Davidescu (fost Director al Sistematizării Municipiului București) susținea ideea unor ”cartiere speciale” care să conțină și ”Un […] centru municipal. Aci se grupează de obiceiu instituțiile principale ale orașului (nu ale țării): primărie, catedrală, teatrul municipal” (nota noastră: Catedrala Ortodoxă Română din Timișoara este un astfel de exemplu urbanistic), iar în capitolul ”Piețe cu caractere speciale” autorul nota că ele sunt ”menite să pună în valoare diverse clădiri publice sau monumente, fântâni etc, și cari se denumesc piețe decorative” (vezi [2]).
Soluțiile standardizate din aceiași perioadă a lui Cincinat Sfințescu pentru Centrele Civice ale orașelor din România conțineau obligativitatea unor clădiri administrative (prevederi și pe placul politicienilor acelor vremuri). Același obiectiv a fost și în planul pentru sistematizarea Bucureștiului, elaborat în 1935 (vezi [3]). Interesant este că în 1939 a apărut în România conceptul teoretic al ”Centrului Civic” pentru orașele mici și pentru sate, apreciat ideologic de politicienii vremii. Conceptul de ”Centru Civic” a fost menținut până în 1950, când după ”victoria definitivă” în România a administrației de sorginte sovietică, el a dispărut fiind înlocuit de ”Centru Social/Cultural-Administrativ”. Ironia sorții a făcut ca acest model să fie aplicat în Ucraina după 1947 de N. Hrușciov (legat puternic încă din 1921 de Dombas-ul ucrainean disputat azi în războiul de ocupație al Rusiei). ”Expertul planificării teritoriale”, Hrușciov a lansat ideea ideologică de a transforma țărănimea ucraineană în ”proletariat rural” prin mutarea ei în ”agro-orașe”, care conțineau în ”Centrul” lor servicii urbane (printre care chiar și o bibliotecă). Acest model l-a fascinat peste ani pe viitorul ”Unic Conducător” al României (1964-89), care ajuns la puterea maximă după 1980, a dorit/obligat ca și la noi să se constituie ”Orașe Agro-Industriale” cu un ”Centru Civic” aferent. Acestui demers i-a fost dedicat laudativ un număr din 1980 al revistei noastre de specialitate a vremii (vezi [4]), în care se justifica necesitatea procesului de sistematizare forțată a ruralului, prin reducerea numărului de ”sate” de la 13.149 la cca. 400 ”Orașe Agro-Industriale”.
Dar să revenim la anii 1960. După retragerea trupelor sovietice din România (1958) a apărut și dorința națională de independență față de puterea sovietică. În domeniul nostru de analiză a reapărut conceptul de ”Piață/Centru Politico-Administrativ” sau mai simplu ”Noul Ansamblu Central Reprezentativ”, fapt ce a permis specialiștilor extinderea studiilor de la o simplă piață centrală la o întreagă zonă centrală a orașelor, capitale de regiune sau orașe muncitorești reprezentative politicii partidului. Exemplele semnificative în acest sens pentru această perioadă, pe care le-am ales în această postare, sunt piețele publice din Ploiești (fig.2a), capitala regiunii Ploiești între 1950-68, dar și un mare centru industrial/petrolier, sau din Suceava (fig. 2b,c), capitala regiunii cu același nume. Spațiile publice ale acestor ”Piețe Reprezentative” pentru regimul politic, având în centrul lor un spațiul verde, au fost delimitate de fronturi de locuințe colective (P+4E) pentru muncitorii fruntași sau pentru ”aleșii poporului”, având și spații comerciale (proprietate publică) la parter. Tema program a conținut obligativitatea de demolare a vechilor clădiri istorice din zona afectată. Pentru a întări și mai mult semnificația conceptului de ”Nou Ansamblu Central Reprezentativ”, la Suceava a apărut în plus și noua funcțiune ”Casa de Cultură” (proiectată de arh. N. Porumbescu în 1969). Tot aici pentru prima dată s-a realizat extinderea studiului de la o simplă piață la o zonă mult mai mare, prin deschiderea vizuală a pieței spre Cetatea de Scaun (și a viitoarei statui a lui Ștefan cel Mare) în partea opusă Casei de Cultură. Pentru a întării dinamismul conceptului simbolic a fost introdusă o nouă funcțiune verticală (preluată apoi și în alte proiecte din țară) un bloc înalt de 10 etaje (fig. 2c).
Fig. 2 – (fig. 2a) 1963, Ploiești, ”Noul Ansamblu Central” (sursă imagine: [5]); (fig. 2b,c) 1965 cca, Suceava, ”Noul Ansamblu Central” (sursă imagine: [6]);
În nordul Transilvaniei, în Baia Mare, centru minier muncitoresc, devenit după 1950 și capitala regiunii cu același nume, era ideologic necesar un ”Nou Ansamblu Central” (fig. 3a), care să-l eclipseze pe cel vechi/istoric, plin de viață (fig. 3b). Aici suprafața centrală a devenit minerală pentru o viitoare funcțiune mult dorită, mitingurile populare. Operațiunea de a aduna întreaga populație într-o piață dalată, era un simbol pentru a glorifica noua putere politică din România.
Fig. 3- (fig. 3a) finele anilor 1960, Baia Mare, ”Noul Ansamblu Central” (sursă imagine: [7]); (fig. 3b) ante 1950, Baia Mare, vechiul centru urban/comercial (sursă imagine: [8]);
Revenind în Banat, pentru regiunea noastră istorică, orașul Reșița reprezintă simbolul sincronizării industriei noastre cu cea europeană: astfel în 1769 – apare centrul siderurgic, în 1872 – se realizează aici prima locomotivă, în 1923 – uzinele se transformă în UDR (Uzinele și Domeniile Reșița), în 1939- uzinele trec sub tutela Hermann Göring Werke pentru a controla industria de armament, în 1950 – uzinele sub ocupație sovietică se transformă în Sovrometal, în 1958- sovieticii se retrag din România, în 1962- combinatul se divide în Combinatul Siderurgic Reșița – CSR și Uzinele Constructoare de Mașini Reșița – UCMR și astfel în acea perioadă Reșița devine un pilon esențial al industrializării forțate din România (conf. [9]).
După 1960, ținând cont de conjunctura favorabilă de încercarea eliminării controlului sovietic, era necesar ca puterea politică națională să-și marcheze poziția dominantă. Așa a apărut aici în Reșița, necesitatea unui nou centru civic, pentru a înlătura imaginea de târg al vechiului centru din Reșița Germană, sau a celui apărut după 1950, în jurul Magazinului Universal și al ”Casei de Cultură și al Teatrului de 800 de locuri” (cunoscut și sub numele de ”Palatul Cultural din Reșița”). În 1962 Studiile de Sistematizare pentru un nou ”Centru Social/Cultural-Administrativ” din Reșița au fost încredințate unui colectiv bucureștean condus de arh. D. Vernescu, care a ales un nou amplasament, la confluența râului Bârzava cu Valea Domanului: ”Caracteristicile naturale ale teritoriului și elementele construite distincte și depărtate între ele, au determinat pe urbaniști să adopte o concepție de dezvoltare policentrică a orașului” (conf. [10]). Astfel s-a realizat, după 1969, în prima etapă a ”Centrului Civic Doman” sub conducerea arh. O. Doicescu doar ”sediul politico-administrativ” (clădirea turn din fig. 4a) și hotelul ”Semenic” (fig. 4a). Nota noastră: poveștile urbane locale susțin că hotelul a fost proiectat cu mai multe nivele, dar nu s-a potrivit cu simbolistica puterii a palatului administrativ și astfel, regimul său de înălțime a fost micșorat în așa fel încât el nu mai contează în viziunea ansamblului. După ce începând din 1971, ISART București a continuat demersul, acestui nucleu. I s-au adăugat și celelalte funcțiuni devenite standarde ale noii viziuni politice: o piață publică pentru mitinguri, delimitată (de data aceasta) de blocuri de locuințe cu P+10E, cu spații comerciale la parter, un nou magazin universal și o sală de sport multifuncțională, etc (fig. 4b). A fost nevoie pentru impunerea acestui concept să se translateze biserica ortodoxă existentă (construită în 1871) de pe vechiul amplasament, în spatele blocurilor P+10E (un exercițiu/probă pentru ”marile lucrări” care vor urma la București). Finalizarea noului centru politico-administrativ a fost fatală atât accesului la apă a oamenilor (la Bârzava), cât și policentrismului reșițean conceput inițial, pentru că a distrus orice conectivitate cu vechiul Centru al anilor 1950 (Palatul Cultural și Magazinul Universal), amplasat la doar câteva sute de metri. Astfel s-a ajuns azi la o piață ”fundătură/capăt de drum”. Această izolare a ”Noului Centru Civic” de zona Reșiței Germane a fost întărită și de realizarea podului rutier peste râul Bârzava și peste Calea Ferată Industrială.
Fig. 4 – (fig. 4a) post 1962 , Reșița -Zona noului Centrul Civic, etapa I (sursă foto: [10]); (fig. 4b) 2022, Reșița, Zona Centrului Civic finalizată (sursă foto: [11]);
Pentru a înțelege mai bine mentalitatea profesioniștilor tributară filozofiei politice din acea perioadă merită să analizăm cu atenție concursul pentru noul Centru Civic (devenit reper ulterior), de la Iași capitala regiunii cu același nume, de la care avem cele mai multe informații (vezi [12]), lansat în 1958 (cu participarea a 48 de lucrări) și finalizat în 1959. Juriul concursului a fost format din personalități profesionale marcante de la Institutul de Arhitectură București, precum conf. arh. Gh. Petrașcu (președinte și delegat Uniunea Arhitecților), conf. arh. R. Laurean (U.A.), conf. arh. A. Damian (U.A.), arh. M. Vernescu (U.A.) și din alte personalități politico-administrative locale.
Pentru început trebuie să menționăm criteriile oficiale de judecată stabilite de Comisie: ”a. încadrarea ansamblului pieței în structura generală a orașului (circulația vehiculelor și pietonilor, posibilitatea organizării de mitinguri și defilări, punerea în valoare a unor monumente de arhitectură, a noilor clădiri administrative și a peisajului); b. posibilitatea de a crea cât mai multe amplasamente pentru locuințe; c. forma, sensul și dimensiunile pieței și componentele cadrului arhitectural; d. rezolvarea circulației în piață și în jurul ei; e. economicitatea soluției, posibilitatea realizării pe etape și problema dărâmăturilor” (conf.[12]).
După jurizare s-au acordat două premii I-II, ex-aequo, fiecare în valoare de 20 000 lei (fig.5), după cum urmează:
Fig. 5- (fig. 5a); PREMIUL I și II, EX AEQUO, autori, arhitecții: Gabriela Bertumé și Sena Farb (sursă imagine: [12]); Nota noastră: soluția lasă deschisă imaginea din noul spațiu public/piață spre Dealul Galata, fapt care a determinat neutilizarea soluției, probabil din motive anti-religioase.
Fig. 5 – (fig. 5b); PREMIUL I și II, EX AEQUO, autori, arhitecții: Constantin Săvescu, Gabriel Cristea, Romeo Belea și Grig Silviu (sursă imagine: [12]);
Concluziile acestui concurs sunt semnificative epocii respective, pentru că sugerează trendul oficial al următoarelor realizări urbanistice, ce se vor realiza în România Socialistă, prin următoarele aserțiuni: ”a. În piață este necesar să se despartă net spațiul rezervat mitingurilor; b. Amplasarea clădirii operei în piață duce la mari complicații de compoziție și la minimalizarea clădirilor Sfatului popular și sediului P.M.R. în condițiile temei, este recomandabil să nu se amplaseze clădirea operei în piață; c. Pentru crearea unui cadru arhitectural corespunzător pieței centrale a orașului Iași, clădirea fostului han Bacalu trebuie să fie demolată, iar fațadele clădirii magazinului de produse industriale este necesar să fie refăcute sau completate în funcție de soluția generală arhitecturală aleasă”.
Din criticile juriului la anumite propuneri nepremiate merită remarcate următoarele observații: ”a.amplasarea defectuoasă a clădirii sediului P.M.R. în zona cea mai joasă a pieței, în plină circulație, …; b. mijloacele de transport și circulația vehiculelor traversează piața, atât tangențial (pe două laturi), cât și diagonal, împiedicând manifestațiile și în special mitingurile; c. arhitectura blocurilor de locuințe (ca volum și fațade) este asemănătoare cu cea a Sfatului Popular” (conf. [12]), pentru a putea înțelege ce va urma. Probabil împotriva trendului politic al vremii se sugerează ca pozitivă decizia unor proiecte de a deschide discret o vedere directă spre Dealul Galata unde se afla Mănăstirea cu celași nume. Pentru unii specialiști locali ai vremii, în soluția realizată, această sugestie a extinderii vizuale spre dealul Galata era prea firavă, fiind blocată parțial de cele trei blocuri.
În 1973 arh. Alexandru Sandu, viitorul președinte RUR, nota în analiza proiectului realizat în Iași: ”În diferite puncte ale orașului se observă că succesiunea în adîncime a elementelor compoziționale ale imaginii urbane este deosebit de caracteristică orașului Iași, fapt rezultat din răspîndirea volumelor în teritoriu, din așezarea lor pe relief. Și acest lucru mi se pare deosebit de important, personalitatea unui ansamblu putând rezulta, atît din imaginea pe care el o constituie în fața privitorului, – din exterior sau din interior – cît și prin imaginile pe care privitorul le sesizează din interiorul ansamblului înspre exterior” (conf. [13]).
Fig. 6- Analiza făcută în 1973 de prof. Sandu Alexandru asupra compromisului ce s-a realizat în realitate, prin compilarea soluțiilor prezentate în concursul din 1959 (sursă: A. Sandu ”Pentru o înțelegere complexă, științifică a restructurării urbane” -vezi [13]);
Merită să mai amintim că după 1964, în România, s-a purtat o aprigă dispută teoretică în rândul profesioniștilor cu privire la posibila integrare a centrelor urbane istorice în noua devenire urbană. Situația nu era încă clară, când după 1968 s-a realizat reforma administrativă a României, trecându-se de la regiuni la județe și când a apărut necesitatea ca în fiecare reședință a noilor județe să fie amplasate ”Piețe Publice” cu clădiri reprezentative ”Politico-Administrative”, ”Case ale Culturii” și alte funcțiuni pentru servicii publice județene. Odată cu preluarea totală a puterii de către N. Ceaușescu lumea profesioniștilor a sesizat imensul pericol al distrugerii vechiului țesut urban, încercând a introduce în discuție noțiunea de ”Centru Nou” în care era obligatoriu a se integra ”Centrul Istoric”. După 1974, odată cu apariția ”Legii Sistematizării”, punctul de vedere a lui N. Ceaușescu a fost impus în toate proiectele ce se refereau la zonele centrale ale noilor capitale de județ, dispărând total integrarea lor în țesutul vechilor centre urbane. De ce s-au speriat specialiștii că se va întâmpla, s-a petrecut cu mai multă furie (vezi cazul Bucureștiului).
Cred că a sosit, azi în 2023, momentul unor studii holistice asupra impactului actual al acestor centre civice realizate în anii 60 ai secolului trecut. Pentru mine întrebarea principală este: cum au rezistat ele după anul 1990 atacului epocii neoliberale de sorginte orientală și mai ales cum vor rezista ele în fața noilor provocări ale revoluției ”navigabilității ideilor” care a înlocuit ”mobilitatea fizică”?
În episodul următor, voi încerca să deslușesc istoria noului Centru Civic din Timișoara, varianta 1962, varianta 1982-89 și multe altele.
raduradoslav, Timișoara, 2023.05.29.
REFERINȚE
[1] Revista Arhitectura 1075/2023
[2] I. Al. Davidescu – ”NOȚIUNI DE URBANISM, Curs predate la Școala Politehnică Carol al II-lesa, 1937”, biblioteca URBANISMUL, SERIE NOUĂ 2013
[3] Alexandru Răuță – ”Civic Centers under Ceaușescu’s Rule”, (alex.rauta@gmail.com)
[4] Revista Arhitectura 3/1980
[5] https://atomploiesti.ro/centru-civic-1963/
[6] https://www.dinuzare.com/2011/03/cum-arata -odinoara- centrul-sucevei.html
[7] https://www.cotosra.ro/centrul-nou-al-orasului-baia-mare-la-finalul-anilor-1960
[8] Piața centrală – FOTO Facebook Centrul vechi Baia Mare
[10] Revista Arhitectura A4/73, pg. 53
[13] Alexandru Sandu – ”Pentru o înțelegere complexă, științifică a restructurării urbane”- Revista ARHITECTURA A4/ 1973, pg. 6
Blogul lui Radul 