DIN ÎNVĂȚĂTURILE TATĂLUI MEU, IOAN

Tata de cîte ori ne prindea ne dădea povețe, exemple de cum a dobîndit el calitățile de lider (poate, poate se prinde și de noi ceva).

Începea cu riscul bine calculat (și nu cu ”povestea”, termen pe care-l desconsidera) din tinerețea lui de copil de țăran bănățean, învățat cu ocazia transportului butoaielor de vin de la Ciuchici la Moldova Nouă (am declarat deja că bunicul era producător de vin). Și asta iarna, cînd ” neaua” (zăpada) era mai mare, pentru că atunci vinul se termina pentru cei ce lucrau acolo, la mina din Moldova Nouă. Pentru a reduce riscul transportului la maxim, bunicul făcea simulări din toamnă cu tata: verifica ”saina” (sania), încărca butoaiele cu vin/respectiv le descărca, lega caii, depozita în saină hrana acestora, recapitulau mental traseu, etc. Fiecare detaliu era repetat în condiții fără stres, fiecare (adică bunicul și tata), știa exact ce trebuia să facă însă în condiții extreme. Caii adulați erau îngrijiți cu atenție în tot anul. În termenii de azi riscul bine calculat se încadrează în stabilirea unui ”PROTOCOL”, urmat de ”DISCIPLINA RESPECTĂRII LUI”. Cîștigul bun era doar pentru cei pregătiți bine, ce își asumau un risc aproape de zero, prin simulări repetate anterioare (teoretice și practice) și respectarea lor. Pierzătorii erau ”povestitori”. Înainte de a se duce la cele veșnice, în pat bolnav, tata delira: ”Radule, adu caii, dar ai mare grijă de ei, pune-i la ”cocie” (căruță) și să plecam ”iuche” (iute) la gară la Oravița, să nu întîrzii la Facultate” . Cînd eram mici tata ne-a dus la Ciuchici pe o pajiste la vizionarea unei partide de ”împerechere” între doi cai, ca să înțelegem de mici cum se nasc mînjii, puii, copiii. Ne-a explicat ce este o iapa, ce este un armăsar și multe altele folositoare ulterior. Rolul calului în educația de mic a viitorului bănățean era profund. Poza de mai jos este cu tata în timpul studenției sale la Facultatea de Construcții din București, în curtea casei lor din Ciuchici, călare pe calul său favorit SURU. Poza este înrămată după modelul de la Ciuchici și stătea pe holul casei lor, la loc de onoare: băiatul și calul său favorit.

1

Mult mai tîrziu (cînd locuiam deja în Timișoara), înainte de a pleca cu mașina în excursii de vară cu ei, făceam repetiții/simulări pe malul Timișului, lîngă localitatea Albina. Fiecare dintre noi, tata, mama, Dan și cu mine aveam obligația să știm exact ce trebuia să facem, pe minute (atunci nu se numea protocol): toți participam la descărcarea bagajelor din mașină și de pe portbagaj, tata cu Dan montau cortul, eu masa și scaunele de camping, apoi eu puneam/umflam saltelele în cortul care se monta în același timp, mama aprindea aragazul portabil și punea mîncarea la preparat, apoi vesela, paharele, tacîmurile, se deschidea conserva, salamul de Sibiu era tăiat felii cu porția, etc. Ceasul pus pe capota mașinii se oprea la 15 minute și totul trebuia să fie gata, mîncarea în farfurii, noi pe scaune. Apoi începea împachetatul după același ritual, pînă ajungeam să ne încadrăm în baremul stabilit. Odată m-a pus să demontez motorul de la mașina lui (un Fiat 1100 combi) și să-l montez la loc. A regretat enorm (a fost un dezastru), dar măcar de partea asta tehnică am scăpat.

Tata a fost obsedat toată viața de BUNA ORGANIZARE (azi se numește MANAGEMENT). De mici ne-a dus pe șantierele pe care le-a condus să ne explice ce inovații a adus pentru a finaliza lucrarea mai repede, fără a pune în pericol calitatea lucrării și integritatea muncitorilor săi. Îl interesa în primul rînd cum funcționează mecanismul. Se preocupa de tot ce aveau nevoie cei pe care-i conducea. Și-a dat doctoratul în ”Organizarea Marilor Șantiere”, după ce a fost retras de la DSAPCB, Institutul de Proiectări (regional, apoi județean) pe care l-a creat el, doar el spunea. DSAPCB-ul transformat în 1968 în IPROTIM era copilul lui favorit. În 1998, cînd l-am invitat la București la Mincu la Facultate, la susținerea lucrării mele de doctorat ”Spațiul Public ca Spațiu Cultural al unei Comunități”, mi-a spus prima și ultima dată că este mîndru de mine.

La 14 ani, de ziua mea am primit cadou o bicicletă cu un cadru de aluminiu ultimul tip SR 24 (ungurească). Mai tari erau atunci doar bicicletele Diamant (germane). Bucuria a fost scurtă, pentru că tata mi-a spus că ea costă 1000 lei (trebuia să știu exact valoarea ei), că el a participat cu 800 lei și că eu trebuie să lucrez să cîștig restul banilor. În bășcălie am întrebat: unde? El a răspuns sec: poate la săpat șanțuri (eram cam firav pentru asta, socoteam eu). Enervat la culme am răspuns: atunci ține tu bicicleta, astă nu e un cadou și am dorit să plec. Am reflectat puțin, am evaluat situația, m-am luminat și apoi am spus resemnat: fie. Și am săpat aproape o lună șanțuri. Așa a sperat tata să învăț valoarea banilor. Dacă nu era Sanda (soția mea) aș fi demonstrat că nimic nu s-a prins atunci de mine.

Cînd eram la facultate la București, tata venea în delegație (și venea des) acolo, mă lua dimineața la un mic dejun, la un bistro vis a vis de Facultate, unde mă delecta cu o omletă. Prietenul lui Ricky (soțul lui tanti Dolly prietena mamei, deși era mult mai rău renumerat ca tatăl meu) mă invita la cîte un restaurant de elită, unde mă răsfăța cu toate delicatesele bucătăriei bucureștene. Tata nu a fost niciodată cu noi, cu familia la restaurant. În schimb mama dădea mese mari acasă cînd aveam musafiri. Și asta se întîmpla deseori. Tata ne organiza: cine lîngă cine stă, ce subiecte se pot aborda și care nu, care din nurori spală vesela la felul întîii, care la felul doi, etc, dar lucru care mă exaspera cel mai mult, era că dacă aveam 2 musafiri (cu noi 6, în total 8 persoane) și erau doar 6 păstrăvi (se procurau foarte greu), se decidea înainte cine declară că nu-i plac păstrăvii bine gătiți de mama, pentru ca ei să ajungă sigur și la musafiri.

La bătrînețele lui, prin 1987, ne-a chemat la el și ne-a comunicat că probabil nu mai are mult (a mai trăit pînă în 2001) și că a hotărît să ne cumpere cu banii lui o casă la Văliug, la cca 20km de Reșița, la baza barajului pe care ca inginer șef l-a construit (la Văliug am fost Dan și cu mine procreați). Sanda și cu mine, neavînd copii nu puteam dobîndi o nouă cameră/apartament (așa erau regulile atunci). M-am dus la un prieten psihiatru și am primit o adeverință că sunt artist și că am nevoie suplimentar de un spațiu de creație. Mult mai tîrziu, prin 2005 hîrtia cu pricina era să mă coste foarte mult (poate acestei întîmplări îi vine rîndul altădată). Se spunea că șandramaua a fost organizarea de șantier a tatei. Deși era în afara vetrei satului (atunci clădirile din extravilanul localității stabilite prin Schițe de Sistematizare aprobate erau preconizate a se demola) tata a decis să o achiziționeze cu toate că era într-o stare proastă. Sanda, soția mea, a spus că ea ar prefera un videorecorder. Videorecorderul pe care l-am cumpărat după 1992 (din primii banii cîștigați din munca firmei noastre proaspăt înființate) zace de vreo 25 de ani în pod. Casa din Văliug a suferit două intervenții majore și este și acum folosită de familiile noastre. La prima consolidare/refacere a clădirii, după 1990, fiind foarte ocupat (cu noua noastră firmă privată), am desenat gardul casei (cu o fantă ZEN, mare scofală) și l-am rugat pe tata să-l construiască. Tata avea aproximativ vîrsta mea de acum. A chemat din sat o serie din vechii lui muncitori și a realizat zidul lat de cca 70 cm, din piatră spartă. Orgolios (încă nu am înțeles că omul e mai important decît casa), supărat că nu era totul perfect, cînd am venit să văd lucrarea am ridicat tonul (erau și foștii lui muncitori de față), spunîndu-i că am dorit doar un gard și nu un ”baraj”. Cum s-o fi simțit el atunci, bănuiesc, dar eu nu mai pot să-i cer iertare.

MARE PĂCAT

raduradoslav, Timișoara 05.04.2020

PLATFORMA DIGITALĂ și APROVIZIONAREA ONLINE a POPULAȚIEI

Mă tem că subiectele scoase din cufărul meu ascuns cu grijă în ”camera memoriei”, se vor termina înainte de a se ridica restricția încadrată în vestitul ”#STAȚIACASĂ”. Așadar voi întrerupe pentru o postare saga familiei mele și mă voi ocupa acum de o provocare a zilei de azi.

Nu voi scrie despre parțialul eșec al Școlii on Line, pentru că era previzibil. Atîta timp cît nu s-au făcut simulări din timp (de ani de zile), acum doar cei curajoși, cei la curent de cum se predă de zeci de ani în lumea ”preocupată de ce va veni”, vor reuși. Nu voi scrie nici de acele cadre medicale care au abandonat lupta înainte de a o începe, pentru că era previzibil. Atîta timp cît nu s-au făcut simulări din timp (de ani de zile), acum doar cei curajoși, cei la curent la cum se aplică protocoalele în lumea ”preocupată de ce va veni”, vor reușit. Doar despre aceștia merită să discutăm și să-i facem eroi.

Despre cei care nu au făcut reformele la timp în domeniile lor, există cine să-i judece.

Totuși pentru că reacția organismului social din România a fost mult peste așteptările mele într-un domeniu, mă simt dator să scriu despre subiectul abordat deseori în postările mele din cei 4 ani și anume despre monopolul aprovizionării populației de către marile lanțuri comerciale europene și despre distrugerea micului producător local de ceapa, țelina, usturoi, morcovi, ardei chiar și iuți, ridichi, pătrunjel, mărar, spanac, lobodă, ștevie, mere, pere, struguri, pește, lapte, brînză, miere, zacuscă, etc. Și aceasta în loc ca să se încurajeze ca cele două sisteme să fie complementare.

Această dezbatere nu este prezentă doar în România, ci în toată Europa speriată de ce va putea să se întîmple într-un viitor previzibil. Au fost țări care au minimizat aceste riscuri de monopol a unei părți din acest parteneriat prin adoptarea unei legislații corespunzătoare (vezi cazul Germaniei) și au stabilit reguli clare privind amplasamentul, mărimea și tipul de marfă permisă a se vinde în aceste supermagazine. S-a ajuns pînă acolo încît s-a interzis amplasarea supermagazinelor la mai puțin de 500-1000m de piețele agroalimentare, care ar fi trebuit să rămînă locul de vînzare doar pentru micul producător local. La noi politicienii, administrațiile locale de specialitate, urbaniștii care au întocmit PUG-urile și regulamente lor aferente, parcă au fost hipnotizați în a nu face nimic, în loc să încurajeze producătorul local ca măcar să fie partener al marilor lanțuri comerciale. Culmea este că producătorul local, a fost încurajat de Uniunea Europeană (cea atît de hulită de unii) cu fonduri imense pentru a produce la fața locului. Cei curajoși au început să producă. Eșecul operațiunii însă a fost mare, pentru că producătorii locali nu aveau unde să-și expună marfa și să urmeze ciclul clasic economiei liberale: cerere-ofertă-cerere și astfel să încurajeze circulația banilor (pentru reluarea producției), motorul acestui tip de economie. Pe lîngă concurența inegală dintre producătorii mici și lanțurile de magazine, piețele locale mai sunt controlate/corupte de grupuri care nu se ocupă de managementul produsului de care ar fi trebuit să fie răspunzători, fiind plătiți din bani publici. Despre digitalizarea acțiunii autorităților centrale și locale nimic în domeniu, pentru ca atunci impozitele ar fi trebuit să fie colectate corect, sau despre digitalizarea sistemului sanitar nimic, pentru că atunci cînd ești internat în spital doctorii ar fi aflat imediat trecutul bolilor tale. Și toate acestea pentru că dacă digitalizau activitatea de care sunt responsabili politicienii/ administratorii locali nu mai puteau să cheltuie bani pe teme demne de anii 1960.

Acum în plină criză majoră a COVID-ului 19, lanțurile de supermarket-uri de la noi nu mai pot fi aprovizionate la timp: au reapărut granițele între țările din EU, pentru că fiecare scapă cum poate, TIR-urilor care transportau total neeconomic marfă cu produse perisabile la mii de kilometrii au fost blocate/întîrziate, șoferii ce traversează zone roșii au fost plasați în carantină, etc. Mersul pe jos în orașe la supermagazine este aproape blocat.

Și iată, ca întotdeauna în momente de criză, cei puternici, cei inventivi au găsit soluția: COMERȚUL ON LINE. Cine sunt acești eroi care au înțeles că asocierea dintre micii producători, IT-iști și cumpărători este singura soluție de ieșire din criză? Ei sunt cei care vor supraviețui în viitorul dominat de inteligența artificiala. Peste tot în marile orașe din RO, cele mai afectate de această criză ale alimentelor perisabile, au apărut PLATFORMELE COMERCIALE ON LINE. În zona noastră Timișoara, sunt mai multe astfel de platforme de comerț virtual, din care amintim inițiativa ”Grupului de Acțiune Locală Timișul de Centru”, care oferă produse proaspete agroalimentare din zonă, fără adausuri mari, cu livrare la domiciliu.

cosdiscount30

(sursă foto: facebook/Legume Fericite)

Suma minimă este de 50 lei. Servirea este zilnică sau la 2-3 zile. Pare greu. Acum însă trebuie să apară reacția/sprijinul populației. Pentru că suma pentru unii pare mare, în zonele de blocuri se pot asocia pe o scară și se pot face comenzi pentru 5-10 familii.

FĂRĂ SPRIJINUL NOSTRU, AL COMUNITĂȚILOR LOCALE, fără autoapărarea, autogestiunea și autosusținerea organismului nostru social, într-un cuvînt fără auto-organizarea noastră apare dezastrul. Dacă la acesta se adaugă și faptul că autoritățile locale pot să blocheze/obstrucționeze acest procedeu, se poate repeta și la noi ce s-a întîmplat în China acum mulți, mulți ani: ”[…] Sianul fusese bogat pînă cînd se prăbușiră digurile lui Wei-ho și Huong-ho, în 1853, și terenul rodnic de mii de kilomertri pătrați fusese acoperit de ape. Nu-și revenise bine, cînd, în 1876, bîntui o secetă care ținu trei ani și lăsă să flămînzească milioane de oameni, răpind vlaga la alte milioane de oameni. Și mai suferea dupe urma acestei catastrofe, cînd, în 1928 și 1929, veniră cîteva ierni aspre cum nu mai fuseseră pe aici: pînă la 40 de grade ger, vijelii glaciale ce nimiciră semănăturile. […] Cu toate că foametea dintre 1928 și 1930 nu fusese decît un prolog al catastrofei din 1931. […] O telegramă a agenției Reuter din Nanking informa, la 4 Septembrie 1931: ”Ministerul de Interne a dat publicității primele cifre oficiale cu privire la catastrofa din China centrală. 30 de milioane oameni au fost loviți de aceste inundații, iar foametea și epidemiile au mai prejudiciat alte 34 de milioane. Numărul morților abia se mai putea număra, dar trebuie să atingă cifra de 9 milioane. […] Secetă de la 1928 pînă la 1930; apoi, deodată, a început să plouă. Din Ianuarie pînă în Iulie 1931 a plouat fără încetare în nordvestul Chinei. Fluviul Iangtse s-a umflat, se urcă la 14 metri în luna August. Se prevedea că digurile nu vor rezista. Dar de zeci de ani dările pentru reparații au fost furate, țăranii morți de foame n-au mai găsit vlaga să ridice digurile. Și nu mai lipseau numai alimentele, lipsea și conducerea. Și astfel se prăbușiră digurile lui Iangtse și-a lui Huong-ho (sublinierea ne aparține- pg. 14-17) [1].

Mai există un pericol ca aceste platforme online să fie controlate de vechea mafie locală sau internațională. Cei care trebuie să vegheze, probabil că știu ce au de făcut.

Dar nu uitați:

FĂRĂ SPRIJINUL NOSTRU, FĂRĂ AUTO-ORGANIZAREA NOASTRĂ, FĂRĂ SOLIDARITATE COMUNITARĂ ÎNTREGUL NOSTRU ORGANISM SOCIAL SE VA PRĂBUȘI (vezi postarea noastră din 07.03.2020Sindromul Wuhan și posibilele lui efecte asupra urbanismului” ).

REFERINȚE:

[1] Anton Zischka- (publicat înainte de 1940)- Pâine -pentru 2 miliarde oameni- ed. Scrisul Românesc, Craiova;

…MULȚĂMIM TOVARIȘI STALIN…

Tata, Ioan Radoslav s-a născut al doilea în familia sa în 1921, la Ciuchici, jud. Caras-Severin, după venirea bunicului meu din Siberia. Sora sa, cu mulți ani mai mare, a fost născută înainte de plecarea bunicului pe front, probabil prin 1915/16. În sat erau patru familii ce purtau numele Radoslau. Numele tatălui meu a fost schimbat la secretariatul Liceului din Lugoj, unde a învățat, după numele unchiului său (”uica din Lugoj”) care era o personalitate marcantă acolo. Așadar numele unchiului a fost schimbat în timpul imperiului în Radoslav la Biserica Albă (azi în Serbia), unde a absolvit liceul. Dar să revin la întîmplările mele.

Cînd aveam 3 ani, la Reșița mama s-a speriat tare și a chemat-o pe prietena ei Dolly să stabilească diagnosticul la incapacitatea mea de a vorbi. Dolly, mai trecută prin multe a hotărît: ”să-l rugăm să deschidă ușa” și eu cuminte am deschis ușa. Prietenele au răsuflat ușurate, au rîs cu poftă: ”măcar nu este idiot”. A trecut ceva vreme și apoi ai mei nu mai puteau să mă oprească din vorbit. Tata, cîteodată cînd venea seara acasă obosit, mă ruga să stau în pat (stăteam pe spate cu mîinile la piept, cu ochii închiși) și să le povestesc cum a fost cînd am fost eu mare. Erau fascinați cum/ce puteam să fabulez, ce funcții ocupam și ce decizi luam, cînd am fost eu mare.

Dan, fratele meu mai mare, făcea parte dintr-o gașcă de copii din zona străzii Ștefan cel Mare din Reșița. Nu putea să scape de mine și așa am fost tolerat în grupul lui la cele mai tari aventuri. Odată ne-am urcat în platforma unui camion, pe o străduță ce urca ușor de pe strada noastră. Băieții au pornit motorul și ne-am proptit cu toți cu mult zgomot în blocul nostru. Am fugit cu toți de la fapta comisă. Mama nu ne-a spus nimic. Altădată au/am demontat o motocicletă, bănuiesc că era singura din oraș și aparținea unui tovarăș care a ajuns mai tîrziu ministru la București. Mama nu ne-a spus nimic nici atunci. Dan m-a ocrotit (vezi figura de mai jos) în acea perioadă, cu mult calm și a garantat prietenilor săi că pot participa la acțiunile lor, deși eram cel mai mic, foarte mic.

Picture 7

Drama a început abia cînd la noi, la Resita a venit fratele bunicului, ”UICA” de la Lugoj (cel pomenit anterior). Un personaj care înaintea primului război mondial a fost printre liderii studenților români din Budapesta (am o poză înrămată, în spatele meu cînd scriu aceste rînduri, cu grupul lor). A urmat filosofia bănățenilor, prin care primul băiat al unei adevărate familii trebuia să meargă la facultate (atunci în străinătate) pentru ca apoi să se întoarcă învățat acasă. A ajuns destul de important între războaie în Lugoj, a fost țărănist de frunte acolo, ca și bunicul meu din Ciuchici, dar și-a cheltuit averea pe susținerea sportului (avea o echipă de lupte, care a participat la concursuri internaționale, a sponzorizat și o echipă de fotbal care îi purta numele). Tata în perioada liceului (vestitul Brediceanu) a stat în gazdă la ei, la Tușa și la Uica. La același liceu a fost exilat de la Buzău și socrul meu (tatăl Sandei), pentru că era considerat cel mai bun, dar și cel mai dur liceu din România, de unde el a fugit fără știrea părinților săi la Cluj, unde a terminat apoi și facultatea. Revenim la povestea noastră, unchiul adică fratele bunicului era slobod la gură. După plecarea de pe șantierul de la Văliug (despre care sper să pot să povestesc odată) după 1950, tata a lucrat ca inginer șef pe șantier la reconstruirea ICMMR-ului, marea uzină reșițeană, unde șefi ai ”SovRomului” erau inginerii sovietici. Se aplicau prevederile ”prieteniei româno-sovietice” de plată ale ”datoriilor noastre de război” față de învingătorii din URSS. Dan, fratele meu, avea la grădiniță o ”tovarășă”- cu accent basarabean. Poezia pe care i-a învățat începea așa: ”De la inimi dumitalii, mulțămim tovariși Stalin pentru hleba, pentru tot, pentru grîul mult din pod” (poezie care recitată după 1990 de unchiul O. era deliciul nostru). Atît i-a trebuit unchiului nostru din Lugoj, care și așa ne ținea adevărate lecții ideologice contra a ceea ce se întîmpla la noi după venirea sovieticilor (vezi nota 1). Ne-a învățat și el o poezie, care începea cam astfel: ”Stalin și poporul rus sărăcia ne-a adus”, pe care noi o repetam cu plăcerea copiilor de pretutindeni. Mama a fost chemată la grădiniță, tata la serviciu.

Imediat seara, tata ne-a chemat în dormitorul lor, ne-a dat pantalonii jos și ne-a amenințat că ne bate cu cureaua. Mama, care stătea în ușă îl ruga să ne ierte (nici acum nu știu dacă a fost doar o scenetă sau tata chiar și-a pierdut cumpătul). Eu m-am speriat tare, mai ales că auzisem că dacă spui astfel de lucruri despre sovietici te duce la Miliție și îți bagă picioarele în apă fiartă și ele devin ca cele ale racilor, roșii.

Intervențiile tatălui în viața noastră, a copiilor săi se întîmplau foarte rar. După 1957, la Timișoara aveam două balansoare în sufrageriile în care ne-am tot mutat și doar de 3 ori m-a chemat la discuții cu el ”la balansoare”. Cînd se întîmpla asta era ceva foarte grav. Ultima data în 1987, m-a rugat să stau pe balansoar, față în față cu el și apoi calm a insistat să renunț la a mai monta spectacole cu trupa ”Studioul de Caragialeologie” a Facultății de Construcții (pe care o conduceam), unde era el profesor universitar. Mi-a spus, printre altele, că poate eu nu înțeleg ce mi se poate întîmpla. Eu, surîzînd am spus că îmi asum responsabilitatea acțiunii mele. Am fost șocat atunci, nu de povestea spusă de el, ci de cuvîntul pe care l-a folosit la sfîrșitul acelei istorisiri (în viața lui nu a înjurat niciodată). Atunci mi-a spus grav: ”prin 1950 era o tovarășă la Securitate (avea un nume sîrbesc, pe care eu nu-l mai țin minte), care te dezbrăca și te lovea cu creionul peste COAIE . Pentru că tata s-a dus de mult, nu voi știi niciodată dacă lui i s-a întîmplat povestea pomenită mai sus sau era doar o pildă pentru mine.

raduradoslav, Timișoara 31.03.2020

Notă 1: pentru înțelegerea titlului postării noastre cităm din:

Anton Zischka (înainte de 1940) – Pâine -pentru 2 miliarde oameni- ed. Scrisul Românesc, Craiova

Am ezitat să postez următoarele citate, pentru că deși analizele autorului despre situația ante 1940 erau corecte, propunerile sale de rezolvare a acesteia lasă de dorit.

-despre reforma legii de vot a lui Stalin din 1928, A. Zischka scria: ”muncitorul industrial primea cinci voturi în raport cu 1 vot al țăranului. Dar cine avea în serviciu mai mult de doi muncitori străini nu mai era socotit țăran, acela era ”exploatator – acela pierdea dreptul la vot” (pg. 49);

-despre conceptul lui Stalin referitor la comunitatea agricolă, A. Zischka scria: ”Întregul teritoriu rusesc e o comunitate agricolă unitară. Întreaga proprietate funciară e preluată de Stat: indirect prin Sowhosuri, moșii de Stat; direct administrate de Stat, conduse de funcționari ai partidului și cu mașini, colhosurile, adică gospodăriile colecive. Trebuiau să fie trei feluri de colhosuri: în ”Toz” cîmpul și recolta rămîneau proprietate particular, numai munca, vitele și mașinile erau bunuri commune; în ”Artel” producția totală e socializată, numai locuințele sunt proprietate individuala a muncitorului; în ”Comună” nu mai există nici acest rest de proprietate, acolo se muncește, se mînîncă și se doarme în comun. Și această ”Comună” era socotită ca ideală, celelalte două formule nu trebuiau decît, cu rare excepții, să fie o punte de tranziție…. (pg. 51-52).

 

”OCHELARISTULE, OCHELARISTULE”

Mama, Maria Radoslav (născută Volovăț) s-a născut în Bocșa, jud. Caras Severin. Deși născută în 28.08.1925, bunicul supărat că era a doua fată a sa, a înregistrat-o doar în 01.09.1925. A început școala primară la Timișoara, unde s-au mutat părinții ei și a absolvit liceul de fete ”Carmen Silva”. Drumurile ei de la liceu spre Blașcovici se petreceau pe jos sau cu tramvaiul 4, traversînd zone total neconstruite atunci. Ajungea acasă tîrziu, pentru că deseori zăbovea la intersecția tramvaiului mai sus amintit cu actuala strada ce poartă azi numele tatălui prietenei sale de taifas, Doctor Iosif Nemoianu (ce locuia cu familia sa în Spitalul de Copii de azi, după primul război mondial, spital la a cărui conducere era). Dintre prietenele ei de atunci a rămas doar cu tanti Dolly (căsătorită Groff) cu care a rămas nedespărțită pînă la sfîrșit (chiar după ce Dolly a emigrat în Germania). Petreceau vacanțele împreună la Sighetul Marmației, unde tatăl lui Dolly, dl. ofițer Pretorian a fost dislocat. ”Dictatul de la Viena” le-a prins acolo pe mama și pe Dolly și a fost o mare aventură întoarcerea lor acasă peste noua graniță închisă (am văzut pașapoartele lor pentru a ajunge acasă). De la Dolly am un portret în ulei cu ea, o figură tristă, pus într-o ramă ovală. Parcă mă întreabă DE CE?

Mama nu suporta să fie singură. Povestea că atunci cînd a fost mică, noaptea a pătruns un hoț în casa lor din Timișoara și ea a scăpat ascunzîndu-se sub plapumă. Dar a fost marcată definitiv.

După război mama a început Facultatea de Geografie la Universitatea din Cluj. S-a dus acolo cu prietenele sale din Bocșa, tanti Luci Băcanu, colegă de facultate, care a finalizat studiile și tanti Lena care a absolvit fizica și a ajuns profesor universitar. După 2000 m-a rugat să o duc să mai vadă odată Clujul studenției sale, dar nu a mai recunoscut nimic din Cluj-Napoca (locuia undeva la capătul pieței Operei, pe o stradă ce s-a transformat azi în noul bd. N. Titulescu). Vremurile erau tulburi și bunicul nu a mai putut să mai finanțeze studiile universitare ale mamei mele. Mama s-a întors la Bocșa în vacanță și l-a întîlnit pe Ioan Radoslav, proaspăt inginer constructor stagiar la Uzinele de acolo. Tata a verificat-o atent și a fost mulțumit, pentru că ea a refuzat să bea un pahar de vin și așa s-au căsătorit în rit ortodox în 1946, cu nunta mare la Ciuchici (satul natal al tatei), jud. Caraș Severin. Așa ne-am născut noi, Dan în 48 și eu în 50, protejați de mama precum se vede în poza de mai jos.

Picture1

Apoi a venit urgia și pentru ei și mama a trebuit să-l sprijine pe tata, a cărui părinți și bunici (bunica lui avea 93 de ani) au fost deportați în Bărăgan în fatidicul pentru bănățeni 18 martie 1951. Tata, care conducea ca inginer șef un mare șantier al noii Republici (barajul de la Văliug) a încercat să-și salveze părinții. Sub supravegherea tatei, mama a scris de mînă maimulte adrese, în variante diferite, cu nuanțe diferite, cu cerneală roșie sau neagră (ciorne ce le mai am) către miniștrii adjuncți ai Metalurgiei de atunci: tov. Loncear, tov. Puwak și tov. Munteanu (toți proveniți din Reșița). Toate variantele începeau la fel: ”Tovarășe ministru” și conțineau motivarea solicitării de eliberare din Bărăgan a familiei tatălui meu pentru proasta lor încadrare în categoria ”chiaburilor”. În plus mai era adăugat și faptul că tata renunța la medalii, la prime, la toate ce i se cuveneau, doar doar îi lăsau acasă părinții (nu este trecut pe placa memorială de pe Barajul Gozna Valiug). În 15.07.1955 tata a primit o adresă în carea fost informat că ”s-a dat dispoziția pentru ridicarea restricților domiciliare ale părinților dv și s-a aprobat întoarcerea acestora în orașul Reșița”. Bucuria lor a fost scurtă pentru că bunicul a refuzat să plece din Bărăgan, invocînd faptul că trebuia să-și strîngă ”cucuruzul” (porumbul) lui, pe care l-a adus acasă în Ciuchici abia la sfîrșitul anului 1956 (refuzul său presupun, după cum îi cunoșteam mîndria și încăpățînarea, a venit din solidarizarea sa cu consătenii lui, pe care i-a organizat acolo). Ironia soarții este că prin decembrie 1955 s-a decis în secret sfîrșitul calvarului lor, fapt ce s-a petrecut pe parcursul anului 1956. Tata nu știa nimic despre aceste intenții ale guvernului cînd a primit informarea cu pricina din 1955.

De atunci mama, ca să păstreze echilibrul familiei, ne-a lăsat mai liberi și s-a dedicat prietenelor sale. Despre aceste prietenii fabuloase, altădată. Noi cei doi frați, am crescuți astfel eliberați de orice constrîngeri. Dan a fost trimis la lecții de pian, dar mama a aflat după mult timp că el nu ajungea acolo, pentru că prefera să se uite la vitrine (și nu erau multe în Reșița acelor vremuri). Avînd experiența fratelui meu, mama m-a însoțit deseori pînă la poarta grădiniței germane unde am fost înscris și abia la sfîrșitul anului, cînd a fost întrebată de prietenele ei ce rol joc eu la serbarea de final, a aflat că eu am preferat să rămîn în piață, să mă uit la lume, la animale, etc.

Prin 1956 s-a constatat că am probleme cu vederea și părinții s-au decis să merg cu mama la București, la un mare specialist, la un cabinet privat (încă mai funcționau acestea). Am așteptat mult, am rămas ultimii, probabil nu fusesem pe listă și asistenta a ieșit și ne-a trimis acasă. Mama a plîns (a fost singura dată cînd am văzut-o așa) și l-a rugat pe doctor să ne vadă. Rujul de pe buze i s-a scurs pe față. Imaginea ei m-a șocat, am luat-o pe mama de mînă și am urlat: trebuie să plecăm de aici! Înfrînt după venirea acasă am fost obligat să port ochelari, ceea ce atunci era nemaivăzut, nemaiîntînit printre cei mici. Prietenii, copiii strigau după mine: ochelaristule, ochelaristule! Am încercat să-mi fac singur dreptate și nu am reușit decît să-mi sparg vreo 10 perechi de ochelari. Așa am învățat să strîng din dinți și să mă bat doar cu mintea.

Mulțumesc mamei mele că am crescut LIBERI.

raduradoslav 28.03.2020

BUNICII CÎTEODATĂ VORBEAU O LIMBĂ STRANIE…

Pentru a trece mental cu bine această perioadă de ”autoizolare”, de azi de ”izolare la ordin”, mă țin de promisiune și scriu cîte o scurtă amintire, legată de o poză personală.

Poza de azi este de prin 1953, pe str. Ștefan cel Mare, fosta zonă centrală din Reșița, în balconul de la etajul I al primului bloc de lîngă viaductul construit mult după, cu mine (stînga pe pervazul ferestrei), Volovăț Maria (bunica din partea mamei), Volovăț Ștefan (bunicul din partea mamei -dreapta centru) și Dan (fratele meu mai mare -în dreapta pe parapetul balconului). Bunicii din Timișoara veneau destul de des la Reșița (bunicul era CFR-ist) ca să-și vadă nepoții. Odată scăpați de sub supravegherea lor, mama s-a speriat foarte tare pentru că Dan și cu mine făceam echilibristică pe balustrada balconul.

Picture1

Bunicul -Ștefi (care s-a născut în Bucovina de Nord, în comuna Volovăț -parte a Imperiului Austro-Ungar) de cînd îl știu avea părul alb. Unii spuneau că a albit în Primul Război Mondial, cînd a fost rănit și cîteodată ca să ne înspăimînte ne arăta sub omoplat locul unde era cicatricea cu glonțul cu pricina. Ne spunea că în viață trebuie să ai noroc. Norocul lui a fost trunchiul unui copac ce a stat falnic între el și inamic și care a atenuat efectul glonțului. A absolvit Înalta Școală de Meserii la Szegedin -Ungaria și a devenit funcționar la Căile Ferate Maghiare, devenite ulterior Căile Ferate Române. A jucat fotbal profesionist la Budapesta, înainte de primul război. După pensionare a lucrat ca fochist la Sala de Sport (actuala Sala 2 a Teatrului Național Timișoara) și așa am ”zărit” și eu printre oameni spectacolul ”Parisul pe Gheață”. Discuția lui favorită era în jurul incorectitudinii grilei de pensii și a sumei primite de el.

Bunica – Muși, era din Bocșa, cu rădăcini în Alsacia-Lorena (familia La Motte), în Boemia (familia Mișutka), sau în Luxemburg (familia Frantzen). Sora ei ”Tanti”, care de la 2 ani a folosit o cîrjă (fusese atinsă de poliomelită, care făcea ravagii la începutul secolului trecut), a devenit prin căsătorie Schaeffer (soțul ei a fost un evreu marxist ce a sfîrșit tragic după 1941 din cauza originii și a convingerilor sale) și vara lor primară, căsătorită Schwartz (proprietari de fermă de porci în zona Lipovei, ce avea o casă la capătul Timișoarei -foarte aproape de unde stăm noi acum), erau parte din familia noastră. Bunicul, Bunica și Tanti aveau partida lor de REMY, în fiecare după-amiază, în trei, joc ce se termina cu supărare de fiecare dată. Partidele lor s-au încheiat după 1975 cînd bunicul s-a sfîrșit.

Casa lor din Bocșa de pe strada principală este nemodificată și azi în exterior, doar proprietarii s-au schimbat. După 1930 bunicii s-au mutat în Blașcovici/Mehala Timișoara, a doua casă de pe str. Bogdănești, colț cu str. Hașdeu. Cînd veneam în Timișoara (înainte de 1957 cînd ne-am mutat și noi la Timișoara) ne ducea, pe mine și pe Dan, la meciurile de fotbal de pe Arena CFR din apropiere (din obligație spunea el). În fapt ne opream la o terasă în exteriorul tribunei de pe str. Hașdeu, unde consuma o halbă, două de bere cu prietenii săi și noi ascultam aceleași povești.

De bunica Muși ne leagă pe Sanda – soția mea și pe mine poate cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre. Eram după 1980 proaspeți co-împărțitori ai unui apartament în care stătea și bunica. A fost și pentru ea o perioadă minunată (rămasă singură, fără Ștefi al ei): ne trezea în fiecare dimineață cu un ”șol” (cană) de cacao cu lapte, cu o cremă de jumări, de brînză, cu ouă fierte, etc.- cum numai ea cu dragostea ei putea să le facă și apoi ne conducea pînă la ușă, cînd plecam la IPROTIM, unde făceam senzație cu sendviciurile sale uluitoare, împachetate cu grijă în șervețele asortate. Și azi Sanda mai păstreză cadourile ei de Crăciun, niște servete brodate de pînză.

O ultimă amintire din ianuarie 2020, înainte de COVID-19. Erau ultimele zile ale mamei mele și la o discuție avută atunci m-a întrebat ca de obicei cum mai merge cu școala (era vorba de UPT). Răpunsul meu a fost același: –Bine. Ea a continuat: –Ai învățat ungurește?. –Unde? (am răspuns eu nedumerit) – La Szegedin, la școala unde înveți. Brusc discuția s-a terminat și figura ei obosită s-a luminat parcă. Am plecat tulburat și pe drum cred că m-am dumirit: probabil și-a amintit de discuțiile din tinerețea sa dintre părinții săi, confundîndu-mă cu tatăl ei/bunicul meu (am părul alb și eu acum). Spun asta pentru că bunicii din partea mamei atunci cînd doreau să nu înțelegem ce vorbeau între ei foloseau o limbă stranie, o combinație de germană, cu inserții din limba maghiară.

raduradoslav Timișoara. 2020.03.25

 

EMPATIE PENTRU BUNICI (I)

În postarea anterioară am promis că pentru a trece mental cu bine aceste lungi luni de autoizolare, am să scriu, cîte o scurtă amintire pe care o să o public pe blogul meu, legată de o poză personală.

Poza de azi, de prin 1956, este cu Dan (fratele meu-în dreapta), Radu (eu-în stînga) și bunica (”maica”) noastră din partea tatei, Maria Radoslau (în mijloc), la revenirea ei acasă (împreună cu soțul ei, bunicul nostru Gheorghe, zis ”Coconează” -porecla provenea probabil din faptul că a fost un lider înnăscut, de ”frunče”, un cocon) din resedința lor fortață din Bărăgan. La întoarcerea în Ciuchici – jud. Caras Severin, umiliți, au stat în casa lor o perioadă în grajd (unde atunci în 1956 mai erau indicatoarele cu numele cailor lor, din care unul Rigo, mi-a rămas întipărit bine în memorie), apoi în camerele destinate înainte de război muncitorilor sezonieri ce-i ajutau la vie și abia după 1962 în casa întreagă. Au adunat prin căsătorie o avere de 51 de iugare, cu un iugar peste limita prin care s-a decis încadrarea lor în categoria de chiaburi, adică în cea a celor deportați din fîșia de 50km de lîngă granița noastră cu Jugoslavia în Bărăgan. Bunica era o femeie bolnăviciosă, care a trăit pînă la 80 de ani în umbra bunicului Gheorghe, înzestrată cu o modestie de neînțeles nici azi de mine. Ea ne astepta întotdeauna cu niște ”croanfe” calde (un fel de langoși), iar dimineața ne servea cu o “găigană’ (omletă) cu niște cîrnați foarte subțiri/denși/negricioși, cu un gust pe care-l visez și astăzi. Totul se pregătea în ”cuina” (bucătăria) de vară, pe ”spoiert” (soba) de lîngă fîntînă. Deobicei eram încălțati în ”pantalogi”, un fel opinci cu talpa din anvelope de cauciuc și partea superioară țesută/croșetată de bunica. În poză în stînga se văd butoaie imense de vin (atunci deja abandonate), pentru că bunicul înainte de cel de al doilea război, a fost producător de un singur soi de vin brut, pe care îl transporta cu ”cocia” la Răcășdia și apoi cu trenul la Sibiu, la un mare specialist în amestecarea diferitelor soiuri.

Dan, fratele meu mai mare, care pînă la plecarea mea la București la facultate, mi-a purtat de grijă, a decis ca din solidaritate cu bunicii trebuia să arătăm, să ne îmbrăcăm cu cele mai jalnice haine ca ei, pe care cu greu le-am adus în halul din imagine. Părinții la revedere noastră s-au rușinat/supărat tare pe noi, dar și pe bunici, ceea ce nu a fost drept. Nici azi, cu toate strădanile nevestelor noastre, din cînd în cînd mai scăpăm în decor.

Picture1

Fig.1- 1956- Radu (eu-stînga), Maria (bunica-mijloc) si Dan (fratele meu-dreapta) la Ciuchici, jud Caraș Severin, România
raduradoslav, Timisoara, 2020.03.22

SINGURĂTATEA VÂRSTNICILOR ÎN TIMP DE COVID-19

Stînd în casă de cîteva zile, mi-am adus aminte de o întîmplare care m-a marcat profund, petrecută probabil acum 20 de ani, cînd la audiențele de la Primăria din Timișoara, în perioada conducerii mele la Direcția de Urbanism, a intrat în biroul meu (unde lucrau încă 6 colegi) un bătrînel sfios.  L-am rugat pe bătrînelul din fața mea să-mi spună ce îl aduce la Primărie, ce reclamație are de făcut. Omul s-a uitat speriat în jur la colegii mei, apoi la mine și mi-a spus într-un tîrziu pe un ton scăzut: nu am nimic de reclamat, dar  …  (și a tăcut). Am tăcut și eu (pe zi erau pînă la 30 de petenți, care-și plîngeau  nedreptățile de tot felul la care erau supuși). Și omul a continuat după o tăcere ce mi s-a părut o imensitate: ”dar să nu rîdeți de mine, am amîndoi copii în Canada. Bine bine, am răspuns eu, care este problema”.

”Sunt singur, nu am cu cine vorbi”.

L-am  ascultat peste 20 de minute, întrerupîndu-l doar pentru a destinde atmosfera, pentru a-l încuraja să se destăinuie. A plecat spre ușă, cu fața spre mine, aplecat și mi-a tot mulțumit.

Am scris aceste rînduri, pentru că SINGURATATEA celor IZOLAȚI, poate fi mult mai gravă decît BOALA INFECȚIILOR, care va trece cu sau fără voia noastră. Putem emite păreri de cum au acționat conducătorii noștri europeni, naționali, județeni, locali sau la adresa măsurilor care s-au luat în China cu privire la recunoașterea facială, în Israel cu privire la identificarea celor infectați cu COVID-19 prin utilizarea telefoanelor mobile sau la măsurile diferite luate în Marea Britanie, etc, dar ce putem face fiecare dintre noi este mult mai important. Rolul nostru de auto-psihiatru, a celor ce trebuie să stăm în casă, izolati, în lunile care vin, este exceptional prin utilizarea auto-terapiei ocupaționale, adică prin utilizarea cititului, bricolajului, gătitului, curățeniei, a audițiilor muzicale, vizionarii de spectacole de teatru/film, vizitării virtuale a muzeelor, utilizînd în mod special noua tehnologie a platformelor digitale. Pentru mine tratamentul se rezumă la „Camera memoriei”, adică la a scrie pe blogul meu amintiri, gînduri.

Picture1

fig. 1-primul exemplar pentru corectură al volumului III din ”Blogul lui Radu-Jurnalul unui urbanist timișorean”, primit azi de la tipografie și pus la soare pentru ”dezinfecție” (sursă foto 2020.03.16-raduradoslav)

Mă bucur că noua generație propune utilizarea de astfel de platforme de discuții, dar problema gravă este cea a oamenilor de peste 65 de ani, care în mare parte nu au acces la o astfel de tehnologie. Trebuie să învingem prin utilizarea celor criticate atît de aspru de unii, adică prin noile tehnologii.

Am să completez cele de mai sus, cu o scurtă informație din cursul meu universitar de pînă în 2015 (cînd m-am retras în pensie), referitor la EVOLUȚIA SISTEMELOR URBANE de la Renaștere pînă Azi (anul III) ce trata într-o prelegere reformele și efectele lor în Orașul Industrial Liberal din Anglia. Pentru multele reforme, efectul cel mai surprinzător a fost pentru mine cel referitor la INCHISORILE de acolo. Pînă atunci, cei ce încălcau legea trăiau în colectivitate, în devălmășie (bărbați și femei) în închisori, mîncau și beau împreună, avînd o singură interdicție, cea de a ieși în libertate. Era chiar o reală plăcere pentru unii să trăiască acolo. Esența reformei din 1820, supranumită și Legea Solitudinii”, era prevederea de celule private pentru ferirea de influenţa negativă a celorlalţi, pentru rugăciune şi muncă fizică, dar avînd încălzire, iluminare, ventilare, toalete, cu un regim alimentar auster, dar și cu o carceră pentru disciplinare, etc.  S-au introdus activităţi culturale şi un sistem de sănătate permanent. Pedepsele pentru tineri şi bătrîni erau diferite. Efectele nu au întîrziat să apară după primul an de aplicare a legii din 1820:

o creștere a ”NEBUNIEI” cu 55% la deținuți.

Așadar nu uitați, SOLITUDINEA poate fi mai gravă pentru unii oameni de peste 65 de ani, decît orice VIRUS.

raduradoslav, Timișoara, 2020.03.16