TRANSFORMAREA IMPOSIBILULUI în POSIBIL

Întrucît trecem printr-o perioadă dificilă pricinuită de neînțelegerea a ceea ce ni se întîmplă la nivelul biosecurității  mondiale, amplificată de reașezarea administrațiilor locale din România, îmi permit să reamintesc cît de important este de a se stabili o nouă prioritate absolută în strategia pentru Timișoara.

Am publicat nenumărate postări ce se referă la Timișoara/România NEEDUCATĂ, pentru că am simțit această problemă ca nefiind pe o listă reală de priorități ale autorităților locale/centrale. Motivația a fost simplă și reală: INFRASTRUCTURA URBANĂ de MOBILITATE în Timișoara/România a fost rămasă în urmă cu zeci de ani față de cea a unui oraș din Europa capitalistă.

Cred că a sosit momentul să ne îndreptăm spre o nouă prioritate absolută

EDUCAȚIA ȘCOLARĂ

fără a abandona total prioritățile vechii administrații.  

Am să încep a menționa că președintele României, la justificarea elementelor care au jucat un rol important în deschiderea școlilor la 14 septembrie 2020, a menționat un concept sociospațial nou în dezvoltarea urbană și anume ”CIRCUMSCRIPȚIA ȘCOLARĂ”, termen preluat din filosofia europeană de administrare locală.

Prin anul 2015 susțineam la cursurile pe care le predam studenților că  ”învățămîntul trebuie reformat radical prin abandonarea treptată a rețelei fizice actuale și înlocuirea ei cu o reţea virtuală. Aceasta pentru că într-o societate care pune accentul pe instrucţie (ca cea de la noi, încă), copiii, studenţii şi adulţii devin pasivi şi incapabili să gîndească singuri, respectiv să opereze apoi în viaţă. Creativitatea, acţiunea individuală nu poate creşte decît prin accentuarea studiului în locul instrucţiei. … După părerea lui Alexander școlile tradiționale sunt proiectate după presupunerea că există un secret pentru fiecare lucru în viaţă, că binele vieţii depinde de cunoaşterea acestui secret, că secretele pot fi cunoscute doar printr-o ordine succesivă şi că doar profesorii pot expune acest secret. …. Tinerii mai în vîrstă îi ajută pe copii, muzeele sunt reformate din temelii, grupurile de tineri călătoresc pretutindeni, participă la seminarii şcolare/ateliere industriale, alături de oamenii în vîrstă. Acestea sunt conceptele prin care se poate face un nou tip de învăţămînt” [1].

Am să trec în revistă cîteva prevederi legislative esențiale ale educației școlare în România, care privesc amplasamentul, suprafața terenului, suprafața pe elev, indicatori urbanistici ai unităților școlare etc. pentru a trece la TRANSFORMAREA IMPOSIBILUlui la POSIBIL în sistemul educațional de tip european și în Timișoara/Zona Periurbană Timișoara/ România:

I   1996 Regulamentul General de Urbanism  HG 525  

Anexa 1:  amplasarea construcților: grădinițe la 500m de locuințe; școli la 1000 m de locuințe.

Anexa 2. 222.: suprafață/utilizator:  grădinițe 22mp/copil; școli 20mp/elev; indicatori urbanistici: POT 25% ocupat cu construcții; 75% ocupat de teren amenajat;

II  1997 Normativ NP 010  privind proiectarea, realizarea si exploatarea constructilor pentru școli și licee- Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului

3. Condiții privind amplasamentul: 3.1.2. Amplasamentul școlilor primare și generale va fi ales astfel încît elevii […] să nu fie nevoiți să traverseze artere de circulație majoră și de regulă va avea acces de pe două străzi adiacente […]; 3.2.3. se recomandă sub 82% teren amenajat față de total teren; sub 25% terenul construit față de terenul afectat;

anexa II. Suprafețe de teren recomandate pentru școli: -școli primare și gimnaziale în mediul urban:  

8 clase/4.800mp; 16 clase/7.200 mp; 24 clase/10.800mp;

este menționată și necesitatea de a dispune și de bazin de înot/sală sport lîngă o unitate de învățămînt școlar.

III   2011 Legea educației naționale

Art. 19: o școală necesită minim 300 de elevi.

IV   2014  Ghid dimensionare dotări

Grădinițe mediu urban:

-suprafață/utilizator: 20mp/copil; rază deservire 500m; suprafață minimă teren urban 2000-4000mp; POT 16-25%

Școli primare&gimnaziale mediu urban (între 7-15 ani)

-amplasare: în cadrul unei circumscripții școlare; 10 minute de mers pe jos/transport special; lîngă spații verzi;

-suprafețe de teren recomandate pentru școli:  8 săli=4800mp cu 15mp/elev; 16 săli=7200mp cu  15mp/elev; 24 săli=10.800mp cu 15mp/elev; indicator urban  POT =25%;

Liceu urban: suprafață/utilizator: 10-15mp/elev;

Săli de educație și jocuri sportive:  suprafață =1000-1500mp; 

Unități de practicarea sportului de proximitate:  eficiență minimă zonă cu 1000 locuitori, eficiență maximă zonă cu 15.000 locuitori; S. minimă teren= 1,0-1,3mp/loc; indicator urban  POT=max 5%;

Spații verzi urban: 26mp/loc cu minimum 5% Spatiu Verde public; POT max în Spațiu Verde=10%;

Credeți că aceste prevederi legale au fost respectate în timpul boomului imobiliar din ultimii 10 ani în Timisoara, în periurbanul Timișoara, în România?

Credeti că dacă se vor respecta aceste prevederi legale IMPOSIBILUL se va transforma în POSIBIL în domeniul învățămîntului școlar la noi?

Fig. 1- Panou educațional de promovare a trecerii de la un sistem tradițional la unul online (Sursa imagine: [2]);

Din extrasele din legile/ghidurilor prezentate anterior rezultă o suprafață minima bine delimitată de min. 10.000mp., pentru o dotare de ÎNVĂȚĂMÎNT în fiecare CIRCUMSCRIPȚIE ȘCOLARĂ.

Una dintre justificările nerespectării legislației in Timișoara/periurban Timișoara/ România din domeniul educației este lipsa terenului pentru școli în zonele rezidențiale nou construite sau în cele existente densificate.

În acest caz în cadrului nou PUG al TM, respectiv prin HCL-uri este obligatoriu a se trece la delimitările unor circumscripții școlare (care nu sunt traversate de o circulație rutieră majoră) de tip Unitate Teritorială de Referință (UTR) ca element sociospațial definitoriu și nu a împărți urbea noastră în cartiere istorice care numai corespund realității de azi [2]. În cazul afirmativ în delimitările realizate prin PUZ-uri directoare pentru Circumscripții Școlare este obligatoriu a se rezerva (în conformitate cu legislația enunțată anterior) un teren ce respecta condițiile legale de amplasament/suprafață. 

Administrațile locale își justifică impotența de a realiza aceasta prin lipsa terenurilor pentru destinație școlară și mai apoi prin tipul de proprietate privată asupra lui.

Credeți că Direcția de Urbanism din cadrul PMT a acționat/acționează în această direcție?

Dar dacă ÎNVĂȚĂMÎNTUL ȘCOLAR este o prioritate atunci terenul destinat acestei funcțiuni se află în unul dintre cele două situații din punctul de vedere juridic al proprietății:   

A. Terenul necesar unității educaționale rămîne în proprietate privată, avînd condiția ca autoritatea publică locală să concesioneze terenul pentru unitatea de învățămînt respective odată cu aprobarea PUZ- ului pe timp de 49 de ani (posibil de prelugire a actului de concesiune cu încă 25 de ani la cerere autorității publice locale). Prețul concesiunii se va face conf. legislației în vigoare. Autoritatea Locală se angajează să finalizeze construcția unității de învățămînt din fonduri publice în 3 ani de la finalizarea a 2/3 din atribuțile dezvoltatorului privat (nn -propunerea ne aparține).

B. Terenul necesar unității educaționale trece voluntar în proprietate publică. Autoritatea Locală se angajează să finalizeze construcția unității de învățămînt din fonduri publice, în 3 ani de la finalizarea a 2/3 din atribuțile dezvoltatorului privat (nn -propunerea ne aparține).

Depinde de voința politică a Consiliului Local să decidă împreună cu locuitorii circumscripției școlare respective, care dintre cele două variante este de ales, în bună înțelegere cu dezvoltatorul imobiliar.

Numai așa putem să trecem de la faza de ”bocitoare” la cea de ”polizator” în finanțarea, proiectarea, execuția de unități de învățămînt școlar care să ne apropie de standardul European și să nu ne trezim ca acum în 2020 fără ustensile/spații adecvate învătamîntului online.

Modele fizic al școlilor există peste tot, dar poate sistemul suedez e cel mai apropiat de ceea ce susținem noi (fig. 2).

Fig.2 -interiorul unei școli din Suedia, dominate de online (Sursa imagine: [3]);

Învățămîntul de tip tradițional este definit astfel: ”școlile tradiționale sunt proiectate după presupunerea că există un secret pentru fiecare lucru în viaţă, că binele vieţii depinde de cunoaşterea acestui secret, că secretele pot fi cunoscute doar printr-o ordine succesivă şi că doar profesorii pot expune acest secret […]   în care doar profesorul deține toate cunoștiințele” (fig. 3).  

Fig.3 – în învățămîntul tradițional ”secretele pot fi cunoscute doar printr-o ordine succesivă şi că doar profesorii pot expune acest secret” [2] (Sursa imagine [4]: foto: Pexels.com);

Învățămîntul online 2020 este definit printr-o ”ȘIRĂ a SPINĂRII EDUCAȚIONALE” formată din ”PIEȚE de SCHIMB de IDEI”  (fig.4): ”Este evident și treaba urbaniștilor, a planificării spațiale să conceapă toate aceste aranjamente inedite noi, ce pot forma în final o ”ȘIRA SPINĂRII” a unui nou proces de învăţămînt, adaptat schimbărilor actuale ale societății globale. […] Trebuiesc construite noi facilităţi educaţionale în aşa fel încît să se îmbogăţească continuu această nouă reţea. […] Este obligatoriu să se realizeze spații publice pentru copii, una în fiecare UdV (Unitate de Vecinătate- subunitate a UTR-ului), să se realizeze trasee pietonale spre zonele dominate de muncă/comerţ/loisir, ce cumulează un mare număr de mici ”şcoli ca fronturi comerciale”. Școlile trebuie însoțite de terenuri de sport, săli de sport, bazine de înot în fiecare UTR. Adolescenţii trebuie să fie încurajați să lucreze împreună şi să-şi facă propriile organizaţii” [2].

Fig. 4- Creativitatea, acţiunea individuală nu poate creşte decît prin accentuarea studiului în locul instrucţiei (sursă foto:[5]);

Totul depinde acum de autoritatea publică locală dacă poate stabili ca primă prioritate EDUCAȚIA ȘCOLARĂ, dacă poate aplica legea în domeniu în favoarea comunității locale, dacă poate să pună piciorul în prag acelora care doresc să-și satisfacă doar dorințele lor materiale, îîn detrimentul intereselor pe termen lung ale comunității locale (circumscripției școlare).

Prezentăm cîteva din ideile expuse de Lehna Malmkvist, Freija van Duijne, David Beurle în ”CITIES OF THE FUTURE” [6] publicate de noi în 2015 [1]:Trebuie ca școlile tradiționale și curricula lor să cuprindă pe lîngă procese educaționale formale clasice și unele informale; Învățatul este individualizat și are loc în multiple locații în acelasi timp (în școală, acasă, online, în alte instituții – muzee, galerii, clădiri civice) pentru că școala oferă curricule ce stimulează explorarea și găsirea de noi oportunități, pentru că profesorii sunt facilitatori pentru învățare, cu o mentalitate flexibilă, pentru că tehnologia este inclusă în sălile de clasă, pentru a rezista marilor schimbări ale lumii; Școala include cursuri online și jocuri pe de o parte și pe de altă parte cursurile tradiționalele sunt înlocuite de Open Sources și de E- textbooks; Curricula este implicată în lumea educațioanală reală, incluzînd atît mentori teoreticieni cît și practicieni, fiind bazată pe învătarea și integrarea în viață a competențelor; Învățămîntul trebuie adaptat pentru pregătirea de profesii care nu există încă; Grupurile de învățare în  comunități mici și în programe de școlarizare acasă sunt fenomene comune în anumite țări; Programul “after school” se face în școli sau în alte facilități, cu subiecte diferite de la grădinărit pînă la tehnologii emergente; Educația continuă s-a adaptat pentru a deveni parte dintr-un învățamînt de lungă durată; Învățămintul continuu este important pentru ca oamenii să își păstreze competitivitatea și flexibilitatea, deoarece noile tehnologii schimbă tot mai des modul de lucru ; Oamenii trebuie să fie angajați în învățare pe întreaga durată a vieții și să fie deschiși la nou, să rămînă în contact cu noile tehnologii și informații; Învățămîntul continuu face parte din muncă, pentru a rămîne competivi; Trebuie ca mentorii să facă stagii de pregătire prin training și mai ales prin traininguri practice; Trebuie ca oamenii tineri să poată deveni mentori pentru colegii lor de muncă mai bătrîni în asistarea lor de a se adapta noilor tehnologii (codificarea este o competență ce va  deveni tot mai importantă în viitor, și noua generație este mai familiarizata cu acest rol); Trebuie ca trainingul să fie oferit în locuri formale sau informale unde sunt încurajate noile tehnologii;  Trebuie ca posibilitățile online de training să se dezvolte în multe domenii și cursurile ”massive open online courses” (MOOCs) să devină un mod principal de acces la toate tipurile de educație profesională și de învățare în orice comunitate” [1].

Pentru final mai sistematizăm cîteva din ideile autorilor mai sus menționați [6]: Toate clădirile publice precum bibliotecile, centrele comunitare, spațiile culturale, școlile, liceele, universitățile trebuie să ofere oportunități perfecte de întîlnire și învățare; Cunoștiințele trebuie împrăștiate peste tot, în cluburi, în cercuri de meserii, în mecanică, în construcții, în tehnologii noi, în grădinărit, etc; Cei care pot împărtăși cunoștiințele lor cu vecinii lor sunt adevărații experți locali; O largă varietate de cursuri de training pot fi oferite de comunitățile locale în toate aspectele vieții; Atelierelor de lucru sunt create pentru a împărtăși cunoștiințele si echipamentele noi; Învățămîntul continuu pe toată durata vieții a devenit o practică acceptată de toata lumea; Rețeaua de învățare personală va fi considerată un asset important pentru înțelegerea mediului dintr-o comunitate; Rețelele sociale online leagă lumea reală cu subiecte specifice; Cunoștiințele împărtășite în book-clubs și în alte locuri de întîlnire se vor încuraja, precum și divertismentul în învățămînt” [1].

Numai așa putem transforma IMPOSIBILUL în POSIBIL.

raduradoslav, Timișoara 2020.sept.08

REFERINȚE:

[1] https://radulblog.wordpress.com/2020/01/05/sunt-vechi-domnule/

[2] https://www.mara-study.ro/oferte/liceul-in-strainatate/liceu-in-suedia/

[3] https://www.blogintandem.ro/cum-arata-o-scoala-in-suedia-copiii-invata-in-spatii-fara-pereti/

[4] https://www.edupedu.ro/scoala-86-din-bucuresti-nu-va-mai-infiinta-clase-noi-cu-predare-dupa-modelul-waldorf-anunta-inspectoratul/

[5] https://www.avantaje.ro/articol/cum-sa-ti-ajuti-copilul-sa-fie-fericit-cu-tot-ceea-ce-traieste?utm_source=own_website&utm_medium=website&utm_campaign=inlineRelated

[6] Lehna Malmkvist, Freija van Duijne, David Beurle (2015) CITIES OF THE FUTURE – ANTICIPATING TRENDS AND POSSIBILITIES  WWW.FUTURE–IQ.COM

PRIORITIZAREA PROIECTELOR și DISCIPLINA FINANCIARĂ

În primul interviu la o televiziune națională (DG24), noul primar al urbei noastre, dl Dominic Fritz, a fost întrebat acum două zile de către moderatorul emisiunii, care o să fie prima realizare remarcabilă în anii de început ai administrației sale în Timișoara. Pentru că răspunsul său nu a corespuns așteptărilor moderatorului, acesta a revenit cu lămuri: ceva în felul din Cluj-Napoca unde s-ar fi promis ca în trei ani să înceapă metroul. Pe chipul moderatorului și a invitaților săi din studiou s-a citit uimirea/stupefacția cînd dl. Dominic Fritz a răspuns atunci scurt: ”un spital municipal”.

PRIORITIZAREA PROIECTELOR este esențială pentru o administrație europeană responsabilă. 

Rezolvarea problemelor din sănătate în 2020 este pentru toată Europa și mai ales pentru România/ Timișoara o prioritate absolută, care poate fi și finanțabilă de către UE. Firmele de proiectare specializate în domeniu (cu experiență în Europa) au de realizat rapid un nou concept pentru un spital municipal.    

O a doua prioritate finanțabilă de către UE privește problema ecologică din Aglomerarea Urbană Timișoara. Printre cele promise de Dl Dominic Fritz este și aplicarea prevederilor dintr-un studiu realizat deja de transformare a canalelor de desecări existente în zonă în Canale Ecologice Verzi-Albastre (atenție că sunt în curs de aprobare o serie de PUZ-uri care încalcă prevederile studiului amintit).

Probabila numire a unui consilier local avînd experiență în învățămîntul românesc universitar și liceal, dar și în Japonia (de cetățenie spaniolă/europeană, o surpriză mai mare decît cetățenia germană a primarului) propus în CL TM pentru coordonarea educației preuniversitare din TM, confirmă opțiunea dl. primar Fritz, pentru trecerea la NAVIGABILITATE a învățămîntului, ca o a treia prioritare finanțabilă din fonduri UE. E cea mai dificilă prioritate de a fi realizată, pentru că este necesară o nouă filosofie de abordare atît a modului de predare/învățare online, cît și a spațiilor de învățămînt interioare/exterioare existente [1a] și [1b]. Trecerea de la o Românie/Timișoară needucată la una educată la nivelul anului 2023 este o altă prioritate absolută.

Trecerea în UE la VELOMOBILITATE, face parte din aceiași direcție ecologică de reducere a poluarii /emisiuniilor de carbon. După acțiunea în forță de modernizare a rețelei rutiere majore a urbei (acțiune a fostei administrații care nu trebuie abandonată total -vezi inelul II cu evitarea distrugerii malului Canalului Bega sau inelul IV) este necesar a se trece la velomobilitate, care reprezintă cea de a patra prioritate finanțabilă din fonduri UE. Cu mici corecturi (și cu implicarea societății civile) se poate realiza rapid o reală rețea majoră a velomobilității (care să cuprindă și zona centrală, azi cu interdicție pentru bike) care să aibă și cîteva puncte de interschimb (fig.1) la stațiile feroviare existente (viitoare) ale S. Bahn-ului (după denumirea franceză Tram-Tren), care conectează (va conecta) zona metropolitană, de peste 500.000 locuitori.

Fig. 1-  2017 Olanda, Utrecht, punct de interschimb (parcarea de bike) la gara locală, între mobilitatea feroviară interurbană și velomobilitatea urbană pentru navetiști (sursă foto: 2017 radoslavradu);

În postarea mea ”SINDROMUL WUHAN si POSIBILELE lui EFECTE ASUPRA URBANISMULUI” publicată în martie anul acesta [2], am susținut că printre primele efecte la care nu s-au așteptat profesioniștii din domeniul urbanismului a fost și prăbușirea turismului de masă (considerat de aceștia panaceul crizei sociale/economice mondiale după anii 1970). Turismul poate deveni de acum doar virtual, pentru cei care nu adoptă urgent o nouă strategie. Ori Timișoara va deveni peste 2 ani Capitală Culturală Europeană TM 2023. Pînă atunci trebuie ca BICICLETA să devină ”REGINA” deplasărilor urbane/ periurbane timișorene. Salvarea pentru turismul fizic (amenințat de apariția COVID-ului) poate veni acum doar din TURISMUL DE PROXIMITATE și anume prin TURISMUL RURAL PEISAGISTIC VELO (rază 200km) și TURISMUL URBAN CULTURAL VELO (raza 10km).  Pentru aceasta este necesar a se realiza rapid o infrastructură adecvată urbană/ periurbană/ regională/ euroregională de piste de velo cu o rază de la 10km la cca 200km, cu interconexiuni rutiere, aeriane, feroviare la transportul în comun urban/ periurban, cu puncte de intreținere velo pe traseele aferente (după modelul din China care la fiecare colț are un depanator în aer liber) și o RE-organizare a strategiilor pentru implementarea  velomobilității, respectiv o promovare adecvată a acțiunii. Așadar pentru TM2023 este obligatoriu ca hotelurile și locuințele de închiriat pentru turiștii cazați în zonele istorice să aibă în dotare biciclete gratis sau de închiriat (pe lîngă cele oferite de administrația locală) și ca muzeele, spațiile de spectacole, facilitățile sportive, locuințele colective, grădinițele, școlile, universitățile să aibă locuri de parcare a bicicletelor într-un spațiu exterior adecvat. Și pentru că TURISMULUI VELO este facilitat de o cultură locală existentă, subliniez că Timișoara (sub Imperiul Habsburgic/administrație maghiară) avea încă din 1898 un concurs de biciclete.   

La toate acestea trebuie adăugat un alt ingredient, poate cel mai greu de implementat: DISCIPLINA FINANCIARĂ esențială pentru noua administrație europeană (sper ca auditul financiar ce urmează să se facă să dezvăluie o situație puțin mai bună decît susțin unele surse din oraș).

Este un concept greu de înțeles pentru noi cei care avem peste 50 de ani si care am fost crescuți în epoca trecută, în care am fost învățați că esențial este să raportăm începerea lucrărilor și atît, cum la fel de greu este de înțeles și pentru noua generație care va accepta cu greu o perioadă de AUSTERITATE în utilizarea banilor publici, pentru că a sosit momentul DISCIPLINEI FINANCIARE și a PRIORITIZĂRII PROIECTELOR.

Menționez aceasta pentru că deși în postarea trecută [3] am evitat să fac o analiză a propunerilor mele din 2012 referitoare la cele 12 opțiuni strategice și la cele 6 scenarii necesare pentru implementarea STRATEGIILOR, OBIECTIVELOR, POLITICILOR URBANE, PROGRAMELOR, PROIECTELOR visate, nu pot să nu revin la atenționarea din scenariul 3recesiune economică europeană/românească- variantă superpesimistă”  (la care aș adăuga azi și cea mondială) care se întrevede pentru viitorii ani.

Pentru clarificarea temei abordate mai sus, la întrebarea OAR Timiș din timpul campaniei electorale: ”În ultimii 30 de ani, în Timișoara nu s-a construit nici o clădire iconică, toate construcțile reper ale orașului (Catedrala, Opera, etc) sunt fie construite înainte de 1989 sau sunt investiții private. Care este viziunea dvs legată de construirea, în viitorul apropiat, de către administrație a unor clădiri publice care să evină repere arhitecturale remarcabile?” răspunsul noului primar Dl. Fritz este relevant pentru tipul propus de administrație locală [4].

Așadar să ne ”calibrăm” așteptările, acceptînd PRIORITIZAREA PROIECTELOR și DISCIPLINA FINANCIARĂ în folosirea banilor publici, operațiune condusă de oameni crescuți într-un alt spirit, pentru a fi printre puținii care vor ieși cu bine din vîltoarea care ne așteaptă.

raduradoslav, Timișoara, 2020.09.29

REFERINȚE:

[1a] https://radulblog.wordpress.com/2020/01/05/sunt-vechi-domnule/

[1b] https://radulblog.wordpress.com/2020/06/12/invatamintul-scolar-intre-mobilitate-mica-criza-2010-si-navigabilitate-marea-criza-2020/?fbclid=IwAR0H7oMftQ7sNHNkNp8FtrES2E7gFFrRZ-bhJ8-a_fPwUOnbJCKRrhUzQNk

[2] https://radulblog.wordpress.com/2020/03/07/sindromul-wuhan-si-posibilele-lui-efecte-asupra-urbanismului/?fbclid=IwAR3OxTqrxYBInPY1g4Ci6Oik2HRHlq4_NcJdm0ngbHB9N4A1LhZfAROm5UU

[3] https://radulblog.wordpress.com/2020/09/29/2020-08-o-campanie-electorala-fara-o-dezbatere-reala/?fbclid=IwAR1hbr1ZlRCB6I5Ksbqcm9Hsy1Qyfx6p5HN4JwjBQVue5JpSkXMDzPemCRY

[4] https://www.dropbox.com/sh/hglt2vx37scs3i5/AABFE9pS_HHWQGuTyQJ0pEtda/Dominic%20Samuel%20Fritz?dl=0&subfolder_nav_tracking=1

2020.09 – O CAMPANIE ELECTORALĂ FĂRĂ O DEZBATERE REALĂ

Pentru că am asistat în 2020 la o campanie electorală în care nu s-au dezbătut problemele profesionale de care depinde prezentul/viitorul nostru, vă propun să analizați/reanalizați azi punctul meu de vedere exprimat la prima (și ultima) dezbatere (masă rotundă) publică/profesională din 23.04.2012 cu privire la PUG TIMIȘOARA -etapa 2 -Conceptul general de dezvoltare urbană (Masterplan), document oficial predat în ianuarie 2012. Pentru că azi majoritatea problemelor ridicate atunci de mine au rămas nedezbătute/neclarificate, am să citez din acel document:

”Modalitatea de analiză/întocmire a unei strategii presupune:

CLARIFICAREA OPȚIUNILOR

A. opţiunea referitoare la un actionar puternic (dintr-un singur bloc/țară),  vs. mai mulți acționari (locali, naționali, din mai multe țări, blocuri);

B. opţiunea referitoare la încurajarea IMM-urilor (comerțului mic –producatorul agricol mic), vs. lanțurile comerciale internaționale;

C. opțiunea referitoare la densificarea cu ajutorul marelui developer (condominium –locuințe colective), vs. micul proprietar – firmă mică de construcții;

D. opţiunea referitoare la stoparea declinului demografic al populaţiei, vs. o absorție de emigranți (interni, externi);

E. opţiunea referitoare la mediul universitar de excelenţă creerea Universității Regionale, vs. păstrarea Universități pe domenii;

F. opţiunea referitoare la Natura 2000- plantarea de păduri pe teritoriu administrative TM, vs. plantarea/întărirea centurii verzi Natura 2.000 din periurban;

G. optiunea referitoare la spațiile verzi -scuaruri verde-albastru pe comunitati-UTR, vs. parcuri mari pe cartiere/oraș;

H. opţiunea referitoare la intărirea cartiere mari (istorice), vs. comunitati locale (UTR);

I. opţiunea referitoare la smart networks, WEB retele de socializare, vs. comunicare tradițională;

J. opţiunea referitoare la descentralizarea energiei și la distribuția resurselor energetice, vs. păstrarea viziunii existente centralizate;

K. opţiunea referitoare la minoritati (multiculturalitate-integrare minorităților chiar externe de EU/creștine, vs. monoculturalitate);

L. opţiunea referitoare la creativitatea estetică (conectivitate la modernism, vs. tradiționalism);” [1].

Notă 1: definiția UTR – o comunitate de 5000/10.000 locuitori, delimitată de elemente majore (rutiere cat I/I, căi ferate, elemente naturale) în care pietonul/velo este stăpînul și care gravitează în jurul facilității educaționale (creșă/ grădiniță/ școală/ spațiu verde/teren sport/etc, dotări comunitare poziționate la distanțe pietonale de sub 500m).

”ALEGEREA OPȚIUNILOR

pentru stabilirea de STRATEGII, OBIECTIVE, POLITICI URBANE, PROGRAME, PROIECTE alegerea opțiunilor se pot face fie tranșant, fie mixt în fiecare din cele 6 scenarii propuse (datorită incertitudinilor globale):

Scenariul 1: România/Timișoara rămîn/întră în EU, Schengen, zona euro cu drepturi egale și nu rămîne în poziție inferioară -variantă superoptimistă (ce se propun ca investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024);

Scenariul 2: fără fonduri europene și/sau naționale pentru infrastructura majoră -variantă ușor pesimistă (ce se propun ca investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024);

Scenariul 3: recesiune economică europeană/românească- variantă superpesimistă (ce se propun ca investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024);

Scenariul 4: activitățile industriale poluante nu se vor reamplasa– variantă pesimistă (ce se propun ca investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024);

Scenariu 5: boom în constructiile de locuinte: varianta optimistă Timișoara (ce investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024 se propun);

Scenariu 6: boom în domeniul cercetării: varianta optimista Timisoara (investiții publice pînă în 2016, & investiții publice 2016-2024);

Indiferent de scenariul cercetat/adoptat ar trebui să existe definite proprietățile publice/private ale PMT și ce achiziții/pierderi din aceste proprietăți s-au petrecut și care sunt motivele” [1].

Notă 2: opțiunile și scenarile din 2012 au rămas și azi valabile;

Notă 3: situația dezbaterilor profesionale a fost identică pentru majoritatea localităților din România.

CONCLUZIE 2020.09. Deși am dezvoltat în postările mele începînd din 2015 erorile (din punctul meu de vedere) ce s-au petrecut în dezvoltarea urbană din Timișoara și din periurbanul său, prin eludarea/eliminarea discuților profesionale/publice de la prezentarea mea din 2012, azi am să public (un extras) din punctul meu de vedere exprimat la CTATUCJT (2020.08), ce privește interconexiunea decizilor urbane și efectele lor (fig. 1):   

Fig. 1- ce a rămas azi din Abatorul din Timişoara, construit între anii 1905-1906 (sursă foto: Muntean L);

”Din păcate după 2006 (nn.2000) orice intervenție pe situl Abator a fost zădărnicită de obtuzitatea ”puriștilor”  restauratori sau de alte interese minore.

Din cele cunoscute de mine au fost trei încercări blocate (din care una chiar de CJTimiș acum cîțiva ani), fapt ce a contribuit la ORIENTALIZAREA NEOLIBERALĂ A CAMPUSUL (zis) UNIVERSITAR, fapt cu urmări grave asupra descalificări Centrului Universitar Regional din Timișoara (nici o universitate din Timișoara în primele 1000 din lume din cele peste 30.000 existente). Amintesc că acesta a primit ultima lovitură prin asimilarea Centrului Universitar din Reșița de către UBB din Cluj Napoca, eroare ce ne va urmări sute de ani. Efectul participării la această decizie va conduce la despărțirea Banatului în două: cel Montan și cel de Cîmpie”.

Sper ca măcar acum, cînd România/Timișoara și-a afirmat apartenența la valorile europene, respectiv la dezbaterile publice ce privesc soarta noastră, să se respecte aceste valori.  

raduradoslav, Timișoara 2020.09.29

REFERINȚE:

[1]. https://radulblog.wordpress.com/2020/01/05/sunt-vechi-domnule/ extras din materialul din 2012;

SALUTUL EUROPEAN A MURIT, TRĂIASCĂ SALUTUL EXTREM ORIENTAL

Fig.1- o strîngerea de mînă, gestul tipic al salutului majorității omenirii zilelor noastre ;

Se apropie 21 noiembrie, ziua mondială a salutului, inițiată de frații McCormack în 1973 în SUA. Să ne reamintim așadar de salutul ce se purta pînă de curînd între două persoane în aproape toată lumea (fig.1). Una dintre cele mai vechi reprezentări ale acestui gest se găsește pe un basorelief care-l înfățișează pe regele Shalmaneser al IIIl-lea (858-24 a.e.n) ce strîngea mîna omologului său babilionean. Strîngerea mîinii a rămas timp de 3 milenii un gest ceremonial obișnuit. Epoca Victoriană (1837-1903) a statuat noi standarde morale ale comportamentului ”civilizat” european, ce cuprindea și singurul mod corect de a-i saluta pe confrații tăi printr-o simplă strîngere de mînă, ca semn a unei egalități formale. Toate întîlnirile oficiale (chiar și cele de la noi) se finalizau cu o strîngere de mînă (fig.2a).

Puteam defini așadar salutul prin strîngerea mîîni ca o expresie occidentală a unui respect reciproc, a unei anumite discipline, a împărtășirii unor valori comune.

Francezii mai sofisticați, au adăugat acestui gest de respect și sărutul obrajilor de două ori. Alte popoare vecine nouă au adăugat un al treilea sărut pe obraz.

Salutul prin strîngerea mîini a fost preluat și de partidele socialiste frățești care au mai adaugat încă ceva. ”Sărutul morții” făcut celebru de Leonid Brejniev (URSS) și Erick Honecker (RDG) era suplimentul adăugat în public salutului tovărășesc/caramaderesc pentru a marca o legătură intimă, de nezdruncinat, specială între liderii statelor socialiste (fig.2b). Venit din vechea cultură rusă gestul a devenit sinonim cu ”frăția comunistă”.


Fig.2 –(2a) o strîngerea de mînă oficială, caramaderească– (2b) ”sărutului morții” adausul rafinat la strîngerea de mînă tovărășească al nomenclaturii comuniste (sursă: oficiale)

Părea că nimic nu poate interzice aceste gesturi ceremoniale de salut preluate de întrega lume occidentală și răspîndite pînă acum în aproape toată lumea.

A fost necesare doar luna martie a acestui an 2020, ca să ni se spună în massmedia că nu e bine să ne salutăm prin strîngerea mîinii. Apoi a venit recomandarea OMS-ului care a întărit această indicație. S-a solicitat înlocuirea vechiului gest cu lovirea ”gentilă” a pumnilor, după moda lansată înainte de cel de al doilea război mondial de sportivi (la început de pugiliști, apoi de baschetbaliști). A urmat lovirea coatelor sau a vîrfurilor picioarelor. De curînd ni s-a spus că și aceste gesturi sunt nerecomandabile.

O să ni se spună probabil în curînd că gestul de salut cu palmele lipite în dreptul pieptului și o ușoară plecăciune (promovat la începutul pandemiei de Prințul Charles) este panaceul impotriva transmiterii vestitului COVID 19.

Aceste gînduri mi-au amintit de experiența mea japoneză, de acum doi ani, unde toată lumea (în gară, pe stradă, la taxi, în magazin, la hotel, etc) evita contactul fizic care acompaniază salutul, deși aglomerarea în spațile publice este uluitoare pentru noi (a se vedea orice stradă pietonală de acolo).  Pe stradă unii purtau mască, sau chiar mănuși sanitare. Ei preferau în timpul salutului a se înclina (durata actului și aplecarea japonezului depinde de reguli clar stabilite ce iau în considerare statutul, vîrsta persoanei salutate, etc). Înclinarea pentru cei apropiați sufletește este de 15°, în cazurile oficiale este utilizat unghiul de 30° și pentru situațiile grave cel de 45°. Spatele trebuie să fie drept în momentul închinării și cel cu rang inferior trebuie să se închine mai jos. Distanța (de 1-3m) dintre persoane depinde de alte reguli riguroase, la care se adaugă nuanțarea rafinată care se referă la poziția mîinilor. Privirea trebuie să evite persoana din față, ca gest al siguranței și al ÎNCREDERII în celălalt (fig.3). Dar mai este ceva, greu de dobîndit și anume o percepție extrasenzorială care îți semnalează momentul în care partenerul încalcă protocolul. Cam multe reguli pentru noi.


Fig.3- salutul oficial japonez  (sursa: [1])

În aceste zile dominate la noi de campania electorală, în care majoritatea candidaților și susținătorilor lor îndeamnă la ură, la sădirea NEÎNCREDERII în populație, m-am gîndit la experiența japoneză, o societate parțial închisă (total închisă pînă în jurul anului 1868), care a ajuns la acest mod de a saluta ca răspuns la o posibilă pandemie dramatică (am gîndit eu la început) cînd au stabilit o ”distanțare sanitară” de 1 pînă la 3m.

În realitate după întoarcerea acasă din Japonia am aflat însă că este vorba de o ”distanțare SOCIALĂ” care a provenit din nevoia de o ”distanțare de AUTOAPĂRARE” preluată în urma experiențelor tragice ale utilizării necontrolate ale diferitelor arme albe (cuțitul, sabia, etc) în luptele directe dintre majorității oamenilor (petrecute acolo înainte de stabilirea acestor reguli de salut atît de stranii pentru noi). Nici vorbă de „distanțare SANITARĂ” a salutului, ci de o adevărată ”distanțare SOCIALĂ”, de întroducere a unui cod de conduită în care oferirea ÎNCREDERII în celălalt este esențială. Acest cod a fost rafinat ulterior în practica artelor marțiale, prin transformarea salutului civil în salutul ”VO PHUC”, care întărește sentimentul de modestie, recunoștiință, umilință, dar mai ales cel de RESPECT pentru celălalt, etc. Definirea culturii de către Rapoport din 1984 [2] ca un set de strategii adaptate pentru supraviețuire începe să aibă sens pentru  înțelegerea Orientului Îndepărtat.  

Preluarea din zilele nostre a conceptului de ”distanțare SOCIALĂ” și nu de ”distanțare SANITARĂ” în limbajul noastru european/occidental este perceput oare de noi ca un semn de autoapărare sau este tratat ca un simplu semnal pentru o stare de lucruri neschimbabilă în lumea ce va să vină? Credem că am învățat ceva din tragica experiență a zilelor noastre? Credem că putem introduce și la noi modestia, recunoștiința, umilința, dar mai ales RESPECTUL pentru celălalt în comportamentul nostru?

Par sceptic pentru că în cultura europeană există un cod de comportament bine statuat, exprimat printr-o frază celebră, veche de aproape 600 de ani ce spune: „Le roi este mort! Vive le roi!”, tradus mai pe înțelesul europenilor ”oamenii mor, dar nimic nu se schimbă”.  

Sau poate sensul titlului acestei postări este cel corect și reforma comportamentală se va produce și la noi europenii, demonstrînd că IL Caragiale a greșit și el odată în prezicerea sa: „Proștii mor, însă prostia e nemuritoare”.

raduradoslav, Timișoara, 2020.09.20

REFERINȚE:

[1] http://stiatica.info/stii-cum-se-saluta-alte-tari/

[2] RAPOPORT A. (1984) -“CULTURE AND THE URBAN ORDER”,  books.google.com

URBANISMUL CONCENTRAȚIONAR și TOROGOATA BĂNĂȚEANĂ

Dintre numeroasele istorisiri ale bunicului meu Gheorghe Radoslav (fig.1), cea care m-a fascinat cel mai tare se referea la transpunerea învățămintelor sale (ce ne par nouă traumatice) din prizonieratul in Siberia de la începutul primului Război Mondial, în șocanta sa deportare în Bărăgan alături de alte mii de famili din Banat.

Fig. 1- 1a- Înainte de 1951-poza bunicului de pe o legitimație; 1b- o copie a notei din dosarul de la Securitatea statului din 1955, la plecarea sa din Bărăgan (după 4 ani de deportare) în care remarcăm definirea noțiunii de chiabur-16 ha pămînt (sursă: Smaranda Vultur [1]);

Spre deosebire de generația mea, bunicul avea conștiința valorii supreme a documentului scris. Tot mă ruga să studiez un ”blocknotes” uzat, roșu în care și-a notat aventurile din viața lui. Din păcate prins de tulburările tinereții m-am preocupat de altele. De 2-3 ani am încercat să recuperez aceste note ale lui. În zadar am căutat în sertare, în casa lui, nimic. Poate l-o fi ascuns într-un zid, sub o pardosea, sub raftul unei polite din dulapurile rămase. Acum trebuie să povestesc doar din ce amintiri mai am despre numeroasele pilde pe care ni le oferea cu dărnicie.     

Era anul 1951, noaptea de 17 spre 18 iunie, în ziua întîi de Rusalii, după ora 04: ”vei lua cu d-ta tot ce încape într-un vagon: cal, căruţa, mâncare, alimente, îmbrăcaminte, tot… atât, un vagon, mai mult nu!”  (1) era ordinul primit de cele 13 familii din satul său, pomenit în mărturisirile din 1991 ale lui Ion Jurcă („a lu Lalu”), prietenul bunicului meu din Ciuchici (Banat) la primul contact cu ce avea să devină DEPORTAREA.  Deportarea sa împreună cu soţia şi fetele sale Doina şi Dorica în viitorul sat Olaru nenăscut încă, la cca 3-4 km de Rosetii Noi (Bărăgan).  

Nimeni nu știa dacă vor rămîne acolo pe veci sau doar cîțiva ani.  Acolo ”Oameni cu căruţe … Pân-am ajuns acolo era satu deja format, erau aşa corturi, un fel de colonie, toată lumea era aşa, înşiraţi pe cîmp” își amintește a lu Lalu [2/1].

Avînd învățămintele din Siberia, bunicul ne istorisea că nu a stat cu mîinile încrucișate și a condus operațiunile de măsurare (cu un ”compas topo”) și de înțărușare a noilor parcele de teren, ce vor constitui noua vatră a satului, pentru că îi aștepta o iarnă grea.

Oamenii erau izolați de restul semenilor din Bărăgan și trăiau ca într-un lagăr de prizonieri. Trăitorii din zonă au fost informați că au venit niște refugiați de război din Corea și ca atare din motive de sănătate nu trebuie contactați. Una dintre colaboratoarele mele de la IPROTIM din anii 80 avea trăsături asiatice. Eu o tachinam deseori și odată zîmbind mi-a povestit în șoaptă că în Bărăgan locuitorii din zonă le spuneau la început coreeni.

”Ne-or arătat un par, că de la un par până la altu-i locul nostru de casă, erau semnele făcute acolo, măsurătorile făcute şi ne-or aruncat hainele şi ce-am avut, lucrurile. În câmp acolo. Şi-o plecat toată lumea şi noi am rămas plângând acolo, în câmpul liber. Şi la un timp, nu era apă, numai o fîntână acolo, la un capăt de sat şi una la altul, unde o fost apă bună. În rest noi am făcut, ne-am asociat tot câte două familii şi am făcut ca să ne facem casă, fîntână” [2/2], relata Boțoc Gheorghe în 1992, tatăl prietenei noastre Doina (căsătorită Cornici) deportată atunci cînd avea 3 ani și a celei născute acolo pe pămînt, Nuți un exemplu de reușită în viață în a depăși toate încercările la care a fost supusă. La început au săpat un bordei în pămînt ”cu grâu acoperişu; pe dinăuntru am pus nişte ponevi, iară ca să nu ne cadă ţepi din alea în ochi şi când o plouat, stăteam deasupra fetei (nn. Nuți); o dormit cu umbrela, ca să nu ploaie pe ea s-o trezească […]. Am făcut pâna la jumătate, ne-am asociat şi-am făcut-o din pământ bătut. De la jumătate am făcut nişte chirpici mari şi-am zidit-o. Erau mai mari, aveau o jumătate de metru de lungi şi cam 30 de cm laţi, şi groşi, aşa spornici. Aşa ne-or arătat din satele vechi. Şi-am făcut forme, şi-am făcut după aia şi noi. Au făcut groape adânci, ca fîntânile erau, de-am scos pământ galben. Şi apoi cu pământ galben şi cu bălegar de cal am spoit, am spoit cu mâna, nu cu var şi cu de-astea, am spoit pereţii după-aceea…. În ziua de vinerea mare, în 14 octombrie, am intrat prima zi în casă” [2/2].

Apoi a venit urgia. De căte ori părea că eu și fratele meu am dat de greu, bunicul ne povestea din experiența sa siberiană din Primul Război Mondial: zăpada era așa de mare acolo că săpau tunele între case și locul unde aveau adăpostite animalele. Bunicul a încercat să evadeze din Siberia de mai multe ori. Odată l-au prins pe Nistru. Drumul l-a făcut pe jos pînă acolo. Istorisea cum l-a rugat femeia din Siberia care l-a găzduit să rămînă cu ea acolo:”Ghiorghi, Ghiorghi stai cu mine, te fac om”. Dar el avea un singur gînd să ajungă acasă în Banatul lui. Mama în ultimele ei zile lucide mi-a povestit ceva tulburător. Spunea că este mulțumită de viața ei, dar totuși avea o neînplinire și anume că nu fost alături de tata cînd acesta într-o delegație profesională la un Institut de proiectări în URSS, a încercat să plece din Moscova în Siberia să o cunoască pe femeia aceea care l-a salvat pe bunicul meu. A fost prins și a avut mari dificultăți.  

”Atuncea, în primu an, n-o bătut crivățu pâna-n primavară; viscol n-o fost. Că acolo, când începe viscolu, nu poți să ieşi din casă. Dacă am văzut că fluieră pe sus prima dată când o venit, lumea fugea să-şi aducă ce-i trebuie în casă, că nu mai poate să iasă după-aceea. Care-or fost mai tineri şi mai cu viaţă or mai putut să iasă. Şi la noi, cum au fost puse casele, s-or făcut nămeti chiar pe uşă, pe casă, or fost pe lângă casă. Erau munţi! Atât de mari or fost! La noi o fost între noi şi între vecini ca un munte de zăpadă. După aceea, la alții erau făcuți peste casă, 3 m o fost nămetele peste casă” mărturiseștetatăl Doinei, prietena noastră[2/2]. Bunicul cu experiența sa a încercat să pregătească oamenii de acolo: ”Ne spunea asta, tata lu unchiu Nelu (nn. tatăl meu), că el o fost prizonier în Rusia şi ei acolo, unde-or fost în lagăru lor, or avut termometru la geam, la 30° în sus n-or mai ieşit la lucru. Dar şi după 30° în sus cât or fost, c-or aruncat apa-n sus şi-o venit ghiaţă înapoi, or putut să reziste afară, da aicea, acolo, când o-nceput Crivăţu n-or căpătat aer, n-ai mai putut să respiri, nu s-o văzut nimic. Trei, şase zile” [2/2].

De fiecare data cînd privesc imaginea din fig. 2 (imaginea unui sat din Bărăganul deportaților cu ”cășile” identice, cu grădină în față, cu strada largă) îmi aduc aminte de un curs din anul III pe care l-am predat despre colonizarea spaniolă a Americii de Sud. Începînd din 1573 ei au aplicat principiile ”LEGILOR INDIILOR”. Acesta era un corp de legi realizat de Coroana  Spaniolă pentru  colonizarea  teritorilor americane și filipineze controlate de Imperiu.  Conținea legi privind  organizarea  administrativă și instrucțiuni pentru planificarea urbană cu parcele identice ca mărime. Faţă de această lege promulgată de spanioli, care se ocupa doar de ţesutul urban,  portughezii  au mers mai departe stipulînd reguli de uniformizare şi la case. În 1747 la reconstrucţia caselor din oraşul brazilian Aracaty, se cerea ca acestea să aibă acelaşi profil si aparenţă în exterior. Ulterior, tot pe acelaşi baze teologice s-a cerut ca orice casă să aibă şi acelaşi număr de camere şi de ferestre identice pentru a se elimina orice diferenţiere care ducea la disensiune socială. Operațiunea a fost condusă de preoții iezuiți. ”Omul nou” a fost visul tuturor celor care au vrut să facă ordine cu orice preț într-o lume complicată și neputînd să-și pună în aplicare la ei acasă visele, au încearcat să le aplice pe alte meleaguri. În continuarea acestor principii în SUA prin “Land  Ordinance  of  1785” s-a introduse diviziunea teritorială ca  instrument de organizare spațială/socială. Cam așa arătau și satele colonizate după 1730 din pusta bănățeană.  

Cum a fost la Olari, își aduce aminte tatăl prietenei noastre Doina C. (Gheorghe Boțoc): ”Două uşi şi două geamuri. .. c-am avut tip de casă: care-or fost până la 3 persoane or avut o cameră şi-o bucătărie. Care-or fost mai mulţi, or avut două camere şi două bucătării. O fost şi împărţit gata, ţăruşii ăia, o fost măsurat. Or spus să nu-i scoatem, erau aliniate, era făcută cu arhitecti şi ingineri. Era destul de mare, că era împrăştiat satul, 800 de familii, şi-o avut 2 km satul, 2 km o fost de lung” [2/2]. Nimic nou sub soare.  Străzi largi, parcele identice, case identice, fațade identice (fig. 2). Colonizarea a avut întotdeauna aceleași reguli indiferent de spațiu și timp.

Fig. 2 – Imagine caracteristică a unui sat al deportaților în Bărăgan 1951-54 (sursă:  Smaranda Vultur [2]);

După cca. 5 ani, s-a decis întoarcerea acasă. În dosarul CNSAS se găsesc menționate persoanele care au fost propuse a se întoarce acasă în prima tranșă. Deși se pare că bunicul meu se afla pe această listă, el a plecat printre ultimii [3] și [4]. Cei întorși (12 familii) au ajuns la Răcăjdie, cea mai apropiată stație de tren de Ciuchiciul lor mult visat.  Dimineața în gară era zăpadă mare. Erau în stare să lase întreg bagajul acolo, numai să ajungă acasă. Supriza mare a urmat: ”Satu tot dimineața o plecat prin zăpada asta mare, toate căruţele câte-or fost în sat. Pân’ la amiaz, tot ne-or adus! Veneau de 2-3 ori, alţii făceau curse. Ne-or ajutat! Tot satu o ieşit. Când am venit ne-or ieşit cu fanfara Înainte. Când am ajuns în gară şi am venit în sat, şi ăştia or auzit că, colegu ăsta cu care-am fost, ăsta neamţu, o fost la fanfară înainte, Nistor îi e numele. Ne-or ieşit cu fanfara înainte” [2/2]. Primarul de atunci din sat i-a întrebat iritat de ce au ieșit cu fanfara. Răspunsul a fost simplu:  „Cum să nu ieşim? Colegii noştri, de ce să nu ieşim?” -„A, că vă dau amendă!” -„N-ai cum să ne dai! Noi cu fanfara ne ducem unde vrem noi”. Şi atunci n-o mai avut ăla ce să zică … s-o luat tot satu de el. Ne-or omenit ăia cu căruţele, ne-or ajutat şi pe-acasă neamurile” [2/2].

Ce s-a ales cu așezările nou create atunci în Bărăgan?

Primul contact al meu cu URBANIZAREA CONCENTRAȚIONALĂ a deportaților a fost prin anii 1985-87 cînd împreună cu prietenul Relu Gheorghiu, fără a discuta nimic între noi nici înainte și nici după, am vizitat un cîmp care mai păstra urme ale unor ziduri de lut. Era în sudul Brăilei într-o vară secetoasă. Puține urme se mai păstrau înainte de 1989 din vechea așezare.

Din însemnările Doinei (prietena noastră) la vizita la fața locului, respectiv în satul Olari (împreună cu mama sa) după cca 50 de ani de la tragica perioadă petrecută acolo, din 9-12 mai 2008, prilejuită de pelerinajul foștilor deportați în Bărăgan din Caras Severin (cei care au mai rămas), organizat de AFDB, rezultă o marea tristețe, pentru că nu mai era nici o urmă din satul ridicat de ei în 1951 și că locuitorii trăitori acum acolo nu mai știau nimic de ei, deportații. Natura, iarba a acoperit totul. Măicuțele care au ridicat o mănăstire lîngă locul/cimitirul unde au fost înmormîntați cei care s-au sfîrșit acolo din grupul lor de deportați, știau doar că prin acele locuri au fost aduși niște ”oameni harnici și cumsecade” (fig.3). Despre restul NIMIC.

Fig.3 – Extrase din însemnările Doinei C. la vizita din 2008 pe locurile unde au fost azvîrliți în 1951 (sursă: Doina Cornici, născută Boțoc)

Pare totul foarte trist.

Totuși pentru noi cei ce trăim drama COVIDULUI 19 întrebarea este cum au rezistat/răzbit acolo deportații. Poate cea mai interesantă istorie este cea a TOROGOATEI fermecate a lui Boțoc (tatăl Doinei):

”Că noi în primu an când ne-am dus acolo, ne-am strâns la mine acasă să facem o colindă pră dată … de … prin ziua de Ajun. Şi or venit şi copii de ăştia la mine. Mai aveam un vecin care cânta cu acordeon şi-am învăţat să cântăm ,,0 ce veste minunată”. Şi am stat acolo de vorbă, şi atuncea o venit un vecin de-aI nostru care-o fost notar la noi la Cuichici. ,,- Mă, zice, ‘hai să-i facem o serenadă, să-i cântăm o colindă” – aveam un căpitan de la Ceortea. Ursu. O murit săracu acolo, o înghetat (….) Şi, zice, hai să facem şi lu ăsta o serenadă, pe colindă. Haida! Am plecat noaptea pe la 12 să cântăm o colindă. Şi noi am avut şi câtiva acolo, vreo 6-7, şi din Potoc am avut şi din Dalboşeţ, erau vreo două familii de pe la Ceortea, Nicolinţ. Şi ne-am dus acolo cu un acordeon, o armonică, cu torogoată, ăia cu gura şi-am cântat „O ce veste minunată”. Şi-o ieşit atuncea el plângând la noi şi muierile lui toate. Încă acolo! Le-am cântat şi zic, hai să mergem acasă. Or ieşit toţi vecinii: Ori la noi nu veniţi? Da, c-o fost ceva! … în Ciuchici şi acum se duce fanfare în colindă, trupe aşa se fac, copii. Şi-atunci ne-am dus şi i-am cântat şi lui. Or venit veşinii, ei erau de la Ceortea, hai şi la ei. Şi la noi să veniţi! Or ieşit şi nemții. La toată casa o trebuit să ne ducem şi-am cântat de noaptea de la doisprezece, pâna mâine zi la amiazi. Pâna-o trebuit să cântam la toate căşile, câte-au fost în sat. Şi când am venit înapoi, am cântat la ultimu, la unu de la noi de la Ciuchici. Am venit toți în trupă şi o dată, de la miliție, ne face un milițian semn să ne ducem la ei. O, acu ni-s gata! Acu ăsta să vezi ce ne face, ne şi închide! ,,Mă, zice, la tot satu aţi cântat şi la noi, nu. Hai sa cântati şi la noi”. Şi le-am cântat şi lor” [2/2].

Deși în zilele noastre plutește în aer din nou un miros de ”OM NOU”, socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din tîrg. Iată cum în cazul din această postare:

URBANISMUL CONCENTRAȚIONAL a fost ÎNVINS DE TOROGOATA BĂNĂȚEANĂ.

Notă: mulțumesc Doinei C. și Smarandei V. pentru informațiile primite.

raduradoslav,

Timișoara 2020.09.09

REFERINȚE:

[1]. Dosar Securitate 0082__279_Radoslav_Gheorghe.jpg082_279_Radoslav_Gheorghe.jpg 

[2]. http://www.deportatiinbaragan.ro 

 Arhivă media –

Vultur Smaranda -Istorie trăită-Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951-1956 -ed. Amarcord

         [2/1]. satul Olari, Interviu cu ”a lu Lalu”;

         [2/2]. satul Olari, Interviu cu Boțoc Gheorghe;

[3]. https://radulblog.wordpress.com/2016/06/04/colonizarea-continua-a-banatului-si-efectele-ei-asupra-comportamentului-actual-al-tineretului-sau-i/

[4]. https://radulblog.wordpress.com/2020/03/28/ochelaristule-ochelaristule/

”TONUL FACE MUZICA”

Tonul face muzica”, așa mă tot cicălea mama mea, sperînd că o să înțeleg ceva din viață. Îmi explica că un adevăr spus pe un anumit ton poate să mă ajute să-mi fac un prieten sau un dușman.

”Să ai un scop în viață”, așa mă povățuia rar tatăl meu, sugerîndu-mi că trebuie să înțeleg că în viața principiile sunt mai importante decît interesul personal.

Deși erau foarte diferiți au stat impreună peste 50 de ani, cînd soarta i-a despărțit. S-au sprijinit pe calitățile celuilalt.

111

Fig. 1 – părinții mei în față la Belona, Eforie, România prin anii 50, privind spre viitor (sursă foto: radoslavradu)

”Să stai tot timpul cu capul sus”, indiferent ce ți se întîmplă în viață, îmi spunea sobru bunicul de la Ciuchici, Caraș Severin, care a trecut prin prizonieratul din Siberia și deportarea din Bărăgan.

Viața merge înainte”, indiferent de voința noastră, îmi spunea tandru bunicul de la Bocșa, venit din Bucovina imperială, trecînd prin Szgedin, ajungînd în Timișoara.

”Totul depinde de acte”, îmi spune soția mea, care m-a protejat mai bine de 40 de ani de cînd stăm împreună.

Am făcut această succintă prezentare a sfaturilor principale primite în viața mea, pentru ca să înțelegem că totul depinde de modul de abordare a unei probleme.

Pentru exemplificare, am să prezint două discursuri referitoare la problema urbanismului și a artei (teme foarte la modă în campania electorală actuală).

  1. problema urbanismului (un discurs scurt referitor la un PUG):

Timişoara nu are nici după aproape zece ani un nou Plan Urbanistic General, acest lucru lăsând posibilitatea apariției a tot felul de construcții în zone unde acestea nu ar avea ce căuta… Nu ştiu care e situaţia actuală, arhitectul şef la un moment dat a considerat că nu sunt întrunite condiţiile, pentru că depindeam de diverşi… nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se continua lucrul acum. Altfel spus, ceva de genul: proiectanţii nu puteau să mai facă nimic, până nu primeau de la …nu ştiu ce instituţii avizatoare, nişte avize, să ştie dacă merită să lucreze mai departe sau nu are rost pentru că s-ar putea să nu fie avizat ceea ce este făcut şi atunci se schimbau lucrurile. Ceva de genul acesta, precis, nu vă pot spune. Contractul pentru realizarea noului PUG a fost semnat în octombrie 2010 și avea ca termen de realizare 30 de luni, numai că prin acte adiționale succesive s-a prelungit perioada de realizare a acestuia până la 71 de luni” (nn: bolduirile ne aparțin) [1].

  1. problema artei (un discurs lung referitor la zevzecii ce disprețuiesc învățămintele înalte):

Doamnele mele – zic eu – iertați-mă dacă îndrăznesc, în fața unui auditoriu atît de select, să încerc, în marginea slabelor mele puteri, a răspunde la una din cele mai grele chestiuni, pe care de-atîtea secole și-o pune spiritul uman, și anume: „Ce este arta?” (Aplauze.)//  Celebrul discipol al nemuritorului Platone, Aristotele – genialul filozof, născut la Stagyra, astăzi Stavros, în Macedonia, anul 384, mort la  Chalcis, în Eubea, la 322 înainte de Cristos; supranumit „prințul filozofilor” întemeietorul vestitei școli a peripateticienilor; preceptorul, educatorul prodigiosului Alexandru cel Mare; – Aristotel, zic, s-a-ntîlnit odată cu un zevzec dintre aceia cari desprețuiesc învățăturile înalte și caută totdeauna să-și bată joc de bărbații serioși și luminați – unul din acel soi de coconași, cum se găsesc în toate vremurile și locurile, cari se fac blazați înainte de a se fi bucurat de bunătățile lumii, ca niște pîntece (iertați-mi expresia) care simt greață, nu fiincă sunt prea sătule, ci fiindcă nu sunt de loc hrănite. (Aplauze. Mare ilaritate.)//  Și așa, coconașul zevzec, vrînd să tachineze pe „prințul filozofilor”, l-a întrebat:// -Spune-mi, ilustrule, ce este frumusețea?// Iar ilustrul i-a răspuns:// -Amice, asta e o-ntrebare pe care numai un prost trebuie s-o facă. …. (Aplauze furtunoase.Ovațiuni, nu pentru prințul filozofilor.)//  Să venim dar, preastimate doamne, după această mică introducțiune, la obiectul conferenței noastre:// „Ce este arta?”// Aci, spațiul măsurat nepermițîndu-mi a reproduce pe larg conferința mea, mă mărginesc a o da în liniamentele generale:/ „O cireadă de boi și de viței… Pasc…. Iarbă…/ …. Pădure de stejar, unde raza soarelui nu poate pentru ca să-ndrăznească…./ …. Un lan de grîu…. Frumoasă e natura patriei noastre, cînd nu-și dezlănțuiește elementele cu furie, căci atunci este grozavă, dacă putem pentru ca să…./ … O recoltă de cînepă, alta de in… să nu uităm că suntem o țară eminamente agricolă…./  (Aplauze. Bravo repetate.)// ….Un munte, Carpatul, care-n profunzimile sînului său ascunde comori de fier…. Dar petroleul?  acest cărbune-sirop dacă putem pentru ca să…/ Atunci mi se va spune că industria națională nu trebuie încurajată… Il ne nous manquerait plus que cela! (adică pe românește: atît ne–ar mai trebui!)// (Aplauze zguduitoare.) / ….. Să luăm un exemplu concret, doamnele mele, un lucru de care ne lovim la fiecare pas… să luăm o pereche de ghete de lac, cum sunt ale mele….//  (Oratorul se dă jos de pe tribună, la rampă, și, ridicînd unul după altul picioarele, își arată ghetele nouă, apoi urcă la tribună. Rîsete. Aplauze entuziaste…) / ….. Ei bine, preastimatele mele doamne, știți dv. cîte și mai cîte trebuiesc, afară de răbdare, spre a ajunge să obținem o pereche de ghete de lac elegante? căci, orice s-ar zice, e lucru greu și migălos, dintr-atîtea materii risipite, cum a vrut creatorul, în natură, noi, grație geniului nostru, să ajungem, după nevoia și intenția noastră, să obținem….// (Aplauze asurditoare. Oratorul se oprește, se sterge pe frunte și așteaptă, zîmbind, ca ovațiile să se potolească. Ovațiile se potolesc.) // …. În fine, ca să-ncheiem, doamnele mele, voi răspunde încă o dată scurt la întrebarea noastră:/ …. Ce este arta? / …. Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc… care are nevoie, pentru a putea fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care și acela…. în fine…. da, în fine…...// (Oratorul are, probabil din cauza oboselii spiritului prea încordat, un moment de amețeală. Aplauze călduroase îl revivifică.) //….   Mai mult decît atît nici Aristotele nu cred să fi putut spune… Și cine ar căuta să spună mai mult, desigur ar spune mofturi, ca tînărul zevzec, care încerca să-nfunde cu o întrebare neroadă pe ilustrul filozof, străbunul fraților noștri macedoni!” (nn: bolduirile ne aparțin) [2].

Pentru unii citatele de mai sus par că au o remarcabilă claritate, pentru alții sunt total neclare. Există totuși o distincție între cele două texte: 111. Numerologii ne pot desluși semnificația cifrei.

Pentru noi cel de al doilea a fost consemnat cu 111 ani înainte față de primul.

În rest totul depinde de cum abordezi problema.

raduradoslav

Timișoara 2020.09.02

 

REFERINȚE:

[1] https://www.pressalert.ro/2020/08/nicolae-robu-pug-timisoara-arhitect/

[2] ION LUCA CARAGIALE – “O CONFERINȚĂ” – OPERE, editura de stat pentru literatură și artă, 1960, pg. 246-251

”VREMEA FAPTELOR A TRECUT, SĂ VINĂ VREMEA VORBELOR”

Cum am postat din octombrie 2015 nenumărate luări de poziție cu privire la situația devenirii urbane/periurbane locale, naționale și mondiale, despre profesioniștii (și despre responsabilitățile acestora neasumate) care au stat în spatele politicienilor în acțiunile lor de OMOGENIZARE și GHETOIZARE a urbanului, despre lipsa facilităților (creșe, școli, spații verzi, etc. toate publice) în noile dezvoltări urbane, cred că în campania electorală plină de vorbe e momentul să mă reîntorc la CUFĂRUL CU AMINTIRI.

Așadar ”vremea faptelor a trecut, să vină vremea vorbelor”, este o referire la acțiunea lui Nenea Niță, personaj emblematic din textul FITANȚIA scris de I.L.Caragiale, acum mai bine de  100 de ani.

E vorba de o amintire (o postare nepublicată) care mă bîntuie de multă vreme, care revine totuși din cînd în cînd, cu toate eforturile rațiunii mele de a o ascunde undeva bine.

Acum vreo 6 ani, am avut o problemă la întreținerea casei mele. Am întrebat în stînga-dreapta ce meșter poate să mă ajute. Așa am ajuns la dl B., după o lungă căutare. Am întrebat de dînsul la poarta întreprinderii unde lucra, portarul mi-a indicat calea, am deschis poarta unui atelier imens și iată-mă în fața unui individ de vîrsta mea cu halat albastru usor uzat. M-am prezentat pompos (prof. univ. dr. arh. Radoslav Radu) și i-am relatat cazul. Domnul B. m-a asculta atent, a acceptat solicitarea și mi-a promis că se va prezenta a doua zi la ora 18 (după programul său). Așa s-a și întîmplat. La sfîrșitul reparației am întrebat cît mă costă. Aici începe revelația. Mi-a spus că nimic, pentru că am fost colegi de clasă în școala primară și că nu poate uita că l-am invitat odată la noi în curte să joace o partidă de ping-pong. Aveam primită de la părinți o masă ce semăna cu una de ping-pong  (dar atunci era o minune pentru ”americana” pe care o jucam ore în șir cu vecinii/colegii, fugind în jurul mesei). Uimit l-am rugat să-mi repete numele său.  B. mi-a reamintit el. Era numele său de familie, al unei etnii de colonizatori ai Banatului în sec XVIII-lea. Brusc mi-am amintit episodul pe care vroiam să-l uit, de care am pomenit la început. Mi-a fost greu să-l întreb pe loc de acel episod. El a continuat istoria familiei sale, ajutîndu-mă să trec peste stînjeneala mea de a nu-l fi recunoscut: ”Știi Radule, noi eram dintr-o familie de ”paori” mîndri bănățeni, pentru care pămîntul era totul, care nu a vrut să intre în colectivă în anii 1962. A fost una dintre puținele familii care a rezistat pînă la capăt”. Nu îmi aduceam aminte nimic de dispariția sa din rîndul colegilor mei. Mi-a povestit liniștit calvarul său. Familia sa a fost ”detașată” în Valea Jiului unde tatăl său a fost obligat să lucreze ture în mină. Nu a înțeles ce a greșit el, un copil simplu. Nu a înțeles de ce era izolat continuu acolo de ceilalți copii. A suferit mult și abia după 1980 cu dificultate a finalizat o facultate. Nu era însă în rînd cu oamenii, noii lui colegi îl ocoleau. Avea originea nesănătoasă, a vrut să intre în partid ca să ajungă în rînd cu ceilalți. Nu s-a putut. La începutul lui 1989 a fost ales Șef la Sindicatul întreprinderii unde lucra (era nemembru de partid). A fost pentru puțin timp mîndru că este în sfîrșit egal cu ceilalți. Apoi a venit decembrie 89. Colegii lui de serviciu au strigat după el cu ură: ”te-ai dat cu comuniștii, cu puterea!”. Erau cei ce s-au dezis primii de faptul că au fost membri de partid. Era foarte trist cînd îmi povestea istoria sa.

Am ezitat să-l întreb de experiența traumatizantă din anul 1962 sau 1963 petrecută împreună, de care am pomenit. Eram copii și cînd terminam școala ne duceam să ne jucăm pe terenul eliberat prin demolarea Cazarmei Transilvaniei, una din singurele rămășițe ale zidurilor Cetății rămase după decizia de europenizare a urbei noastre luată în anii 1890. Lungă de 483m, construită în perioada anilor 1730, Cazarma a fost mult timp una dintre cele mai lungi clădiri din Europa (fig. 1). Pentru că urbanismul este o operațiune cu efecte ce se petrec și după 100 de ani, în anii 1930 Primăria a dorit să cumpere Cazarma Transilvaniei ca să o demoleze și să continue modernizarea urbei. În 1948 a apărut Decretul publicat în Monitorul Oficial prin care Cazarma Transilvania din Timișoara a fost predată Primăriei de către Ministerul  Apărării Naționale, pentru demolare, în vederea sistematizării orașului. Demolarea s-a petrecut abia după 1961, în cadrul operațiunii de re-europenizare a Timișoarei. Pînă prin 1958 terenul liber (azi Parcul Civic dintre Cazarmă și actualul Bulevard Eminescu) era înconjurat cu un gard de sîrmă.  În cazarmă locuiau o mulțime de familii despre care nu știam nimic. Cărămizile rezultate din demolare au fost curățate/stocate pentru reutilizare (după modelul din 1895-1900 cînd a fost demolată marea parte a zidurilor Cetății). În fostul manej rămas nedemolat (actuala Sală 2 a Teatrului Național) am văzut pe ascuns printre plătitorii aleși ”Parisul pe Ghiață” în jurul lui 1960, un spectacol de patinaj artistic venit din Franța, eveniment uluitor pentru vremea de atunci. Am intrat pe ascuns la spectacol pentru că bunicul meu era fochist acolo.

1

fig. 1 _Timișoara -Cetatea Transilvaniei  la început de secol XX.

Dar să revin la experiența noastră dramatică petrecută acolo. Demolarea era realizată prin 1962/63 pînă la cota 0,00. Subsolul, fundațiile erau încă în picioare. Era locul ideal pentru ”hoții și vardiștii”, jocul preferat al hoardei noastre de colegi cand ieșeam de la școală. Într-o astfel de zi, în timpul jocului s-a auzit un țipăt îngrozitor. Unul dintre noi a căzut într-o hazna plină, rămasă neacoperită. Imaginea teribilă nu o pot uita nici azi. Un coleg ne cerea ajutorul. Ne-am adunat cu toții în jurul locului. Fiecare a reacționat cum i-au dictat instinctele. Nu știu ce s-a întîmplat cu noi. În final el a ieșit de acolo, a scăpat cu viață. Nu știu care dintre noi i-a intins o mînă ce l-a salvat. Nu am avut curajul să-l întreb nici la reîntîlnirea noastră. Amîndoi am preferat să păstrăm secretul nostru și azi.

”VREMEA FAPTELOR A TRECUT, A VENIT VREMEA VORBELOR”

raduradoslav

Timișoara 2020.08.30

UITE PUG-ul, nu e PUG -ul

O știre publicată în aceste zile (2020.08.12), într-un ziar local (chiar dacă ziarul este un adversar notoriu al administrației actuale din PMT) m-a răscolit, desi aveam informațile din preambulul articolului: Contractul pentru realizarea noului PUG a fost semnat în octombrie 2010 și avea ca termen de realizare 30 de luni, numai că prin acte adiționale succesive s-a prelungit perioada de realizare a acestuia până la 71 de luni. Cu toate acestea, noul PUG nici acum nu este finalizat. Curtea de Conturi a constatat, la ultimul control, că până acum Primăria Timișoara a plătit 1.797.725 lei, sumă care reprezintă 74% din valoarea totală a contractului.” [1]. Ce a urmat este uluitor însă pentru mine: ”Auditorii au constatat că ”deși a fost încheiat Actul adițional nr. 5/09.11.2017 prin care a fost prelungită durata contractului cu încă 11 luni, în data de 20.02.2018, dl. Arhitect șef emite Ordin de sistare a lucrărilor nr. RU2018-000011/20.02.2018, către SC Planwerk SRL lider de asociere al contractului nr. 190/08.10.2010, începând cu data de 16.01.2018” (sublinierea noastră). Altfel spus arhitectul șef Ciurariu a dat ordin care a intrat în vigoare cu mai bine de o lună înainte de emitere. Ba mai mult, ordinul de sistare a lucrărilor a fost emis de către Sorin Ciurariu, șeful Direcției Urbanism ” fără a avea o dispoziție a ordonatorului de credite în acest sens, fără a avea o dispoziție de urmărire a derulării contractului și fără a avea o aprobare/avizare pe ordinul de sistare de către primar” (sublinierea noastră) [1].

Să fi mințit ziarul în cauză? Greu de crezut. Prima parte a știrii repet o cunoșteam bine, cu precizarea că s-a semnat un act în care proiectantul se angaja să finalizeze avizele aferente în 3 (trei luni), după predarea documentației (prevedere de nerealizat), dar faptul că s-a semnat un act de sistare a lucrărilor în 2018 e ceva nou pentru mine.

În același ziar, acum un an (2019.09) se specifica: ”Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a transmis Primăriei Timișoara un răspuns tăios prin care explică motivele pentru care nu poate să acorde viza pentru viitorul Plan Urbanistic General despre care Nicolae Robu susține că este finalizat și că guvernul îl blochează. Printre primele motive invocate în document se numără faptul că PUG-ul Timișoarei nu are avizul obligatoriu de la mai multe instituții – OCPI, Consiliul Județean Timiș, Ministerul Culturii și Identității Naționale, iar altele sunt expirate – SRI, STS, AACR. De asemenea, noul PUG trebuie completat cu ”politici și programe de investiții publice necesare pentru implementarea planului, lista principalelor proiecte de dezvoltare și restructurare și planul de implementare a planului” și cu ”zonele în care se preconizează operațiuni de restructurare și regenerare urbană”. În urma analizei, Regulamentului Local de Urbanism, MDRAP  a stabilit că ” RLU ca piesă de bază a PUG trebuie întocmit clar, coerent și ușor aplicabil, în sensul evitării posibilităților de interpretare a prevederilor sale la nivelul eliberării certificatelor de urbanism și a autorizațiilor de construire. Astfel, tot documentul necesită o revizuire integrală prin eliminarea trimiterilor la Regulamentul General de Urbanism aprobat prin HG 525/1996, eliminarea sintagmelor care pot duce interpretabilitate în aplicare, precum ”în principiu se pot realiza”, ”se recomandă”, ”de regulă”, revizuirea dispozițiilor prin care se impun restricții de construire până la elaborarea unor planuri urbanistice zonale/planuri urbanistice locale , întrucât, potrivit legislației în vigoare, prin planul urbanistic general se stabilesc reglementări în vederea autorizării directe, zonele de restricție de construire până la elaborarea PUZ, constituind excepții care necesită fundamentare. (…) Totodată, se impune specificarea în mod diferențiat a cazurilor în care este necesară elaborarea PUZ și a cazurilor în care se solicită PUD” [2].

Sunt observații grave. Să se fi înșelat inspectorul din minister? Să fi fost o reglare de conturi politice? Sau credeți că observațiile au fost corecte?

”Noul PUG al orașului, prelungit din 2012 până în 2022, ar putea fi gata anul acesta (2019, nota noastră), spune arhitectul-șef al orașului. Mai e nevoie doar de un aviz, de la Ministerul Dezvoltării, după care va fi supus spre aprobarea consiliului local” se susține într-un ziar local la începutul anului 2019 [3].

În primele ședințe din 2020 ale Comisiei Tehnice de Amenajare a Teritoriului și Urbanismului (CTATU) din cadrul PMT, conducerea Direcției de Urbanism din cadrul PMT ne-a anunțat stadiul aprobării PUG -ului și a declarat că mai sunt doar mici modificări de efectuat. Cu cine s-au făcut acele modificări? Pentru că declarația Curții de Conturi  a fost: ”Nu a fost încheiat, până la data prezentei verificări, un act adițional la contractul nr. 190/08.10.2010 încheiat cu SC Planwerk SRL, în baza Ordinului de sistare a lucrărilor nr. RU2018-000011/20.02.2018 care să fie semnat și însușit de către ordonatorul de credite și celelalte compartimente/servicii ale UATM Timișoara, respectiv economic și juridic” [1].

Cine a revizuit documentul, după cum se solicită de Ministerul Dezvoltării, pentru a se putea continua lucrarea?

Ceva nu e în regulă. De ce în plină campanie electorală subiectul PUG-ului este ocultat de toată lumea politică participantă la lupta pentru postul de Primar/Consilier Local?

Să se apeleze la formula clasică de schimbare/detașare a inspectorului de la Minister pentru rezolvarea problemei?

Sau să fie așteptată de toată lumea scamatoria fanariotă după modelul petrecut pe alte meleaguri Transilvănene? Adică se aprobă la ”înghesuială” un PUG , ca apoi să se scoată din nou la licitație pentru că cel proaspăt aprobat (vechi de 10 ani) nu mai corespunde cerințelor actuale europene.

Ciudat.

Ce ne interesează pe noi este procesul de urbanizare care s-a desfășurat în Timișoara după 2008 pentru că de atunci s-a purces discret la Omogenizarea și Ghetoizarea urbei noastre, adică la distrugerea identitățiilor culturale locale. În 2010 cînd trebuiau stabilite cîteva jaloane ale viitoarei dezvoltări urbane prin tema noului PUG, nu s-a emis nici o poziție oficială față de aceste direcții noi apărute  în oraș (a nu se uita că la Cluj Napoca unde s-a încercat să se aplice aceleași metode, societatea civilă a reacționat violent și Consiliul Local a fost silit să renunțe la HCL-urile ce permiteau construirea de blocuri -un stil de viață, între casele individuale- un alt stil de viață) și astfel fenomenul lăsat la mîna dezvoltatorilor imobiliari a intoxicat urbea noastră [3]. Oare slaba opoziție de la noi, în comparație cu cea din Cluj Napoca să fie rezultatul acestei politici?.

Iată de ce tema de proiectare a unui astfel de document (PUG -ul) este esențială pentru păstrarea identității culturale a unor comunități locale, a unor stiluri de viață diferite pe comunități (atît de pregnante în Timișoara), fiind apanajul administrației locale și nu trebuie lăsată doar la pofta dezvoltatorilor. Ea ar fi trebuit să fie dezbătută pe larg cu toată populația/cu specialiștii, să se explice ce urmări are fiecare problema principală a temei de proiectare.

Cine a alcătuit această temă de proiectare la Timișoara? Arhitectul șef a fost consultat? Cine a fost în umbra acestei teme care oferea totul dezvoltatorilor și nimic populației?

Pentru lămuriri actul a fost semnat de un funcționar public de la Serviciul de Achiziții.

După 2012, cînd s-a schimbat administrația locală, au fost emise poziții oficiale față de direcțiile strategice după care s-a început lucrarea? Pentru că DREPTUL DE AUTOR nu este apanajul elaboratorului unui PUG, sau al unui primar. Pentru că aceștia sunt efemeri. Dreptul de autor al unui PUG este rezultatul cooperării dintre toți actorii participanți: populație, specialiști, politicieni, oameni de afaceri, dezvoltatori, etc, etc.

Dar să vedem ce este așa de rău în faptul că s-a lăsat în prima etapă ca Dezvoltatorii să distrugă comunitățile locale tradiționale care funcționau ca un mozaic de subculturi prin construirea de blocuri între case individuale. Poate vă mai amintiți că înainte de 1989 la o scară de bloc apartamentele se atribuiau după un algoritm: 70% familii de muncitori, 15 % familii de intelectuali și 15% familii de funcționari. Era aplicarea filozofiei marxiste de omogenizare (poate de la părinții noștri mai țineți minte că la facultate un număr foarte redus de copii de intelectuali/funcționari puteau depăși examenul de admitere). Prin permiterea construirii de blocuri între case se urmărea trecerea treptată doar la blocuri cu un stil de viață OMOGEN în acele comunități, cvartale de case individuale (fig. 1a).  Era aplicarea filozofiei marxiste de omogenizare. După cum descrie Alexander C [4]: ”într-un oraș OMOGEN, oamenii sunt amestecați împreună, indiferent de cultura sau stilul lor de viață. Poate părea bogăție. Dar astfel se încurajează conformitatea și se reduc stilurile de viață la unul DOMINANT (sublinierea ne aparține)”. 

Dar să vedem ce este așa de rău în faptul că s-a lăsat ca Dezvoltatorii să distrugă comunitățile locale tradiționale care funcționau ca un mozaic de subculturi. Prin permiterea construirii de blocuri cu multe etaje și cu apartamente minimale cu suprafețe care încalcă legislația din România se urmărea trecerea treptată la GHETOURI. Era aplicarea filozofiei neoliberale de tip oriental de GHETOIZARE (fig.1b) ce nu permite adaptarea rezidenților la epoca de DIGITALIZARE/NAVIGABILITATE [5]. După cum descrie Alexander C : ”într-un oraș de tip Ghetou , oamenii trebuie să suporte cele mai banale forme de diferențiere (de rasă sau economic). Ghetourile sunt omogene în interior, dar nu permit o semnificativă variație de stiluri de viașă. Oamenii sunt obligați să trăiască în ele, izolați de restul societății, INTOLERANȚI cu alte tipuri de viață decît al lor (sublinierea ne aparține).

Așadar de ce nu s-au păstrat/ încurajat comunitățile locale care funcționau ca un MOZAIC DE SUBCULTURI (fig.1c) și nu s-au dezvoltat altele noi după principile existente. După cum descrie Alexander C : ”într-un oraș alcătuit dintr-un număr mare de subculturi relativ mici ca mărime, fiecare ocupînd un loc identificabil și separat de alte subculturi printr-o graniță/delimitare de teren nerezidențial, se poate dezvolta un nou stil de viață. Oamenii pot să-și aleagă în ce subcultură doresc să trăiască, și pot să experimenteze o multitudine de stiluri de viața, diferite de al lor. Fiecare subcultură este un suport mutul și împărtășeste un puternic sens al valorilor comune și doar atunci individul poate să se DEZVOLTE (sublinierea ne aparține).

a

Fig. 1 –(1a) oraș de tip OMOGEN; (1b) oraș de tip GHETOU; (1c) oraș de tip MOZAIC DE SUBCULTURI (sursă: C. Alexander, et al, [4])

Știți ce presupune o astfel de comunitate cu o subcultură proprie?

O comunitate de cca 7.000-10.000 locuitori, care se autoguvernează, autosusține, autofinantează, care are controlul asupra taxelor și impozitelor și a utilizării lor, care se grupează în jurul unei școli/grădinițe ce funcționează ca un centru comunitar. Traseele pietonale/velo spre școală de la orice unitate de locuit să fie de lungime maximă de 500m și să nu traverseze arterele de circulații majore. Cabinetele de medici de familie trebuie să fie amplasate pe aceste trasee pietronle/velo. Ea se separă de altă subcultură/comunitate printr-o delimitare de teren nerezidențial natural (canale ecologice) sau artificial (rețele majore de circulații) [6].

Este ce au cerut experții în medicină/epidemiologie acum, pentru a se putea carantina o comunitate în care sunt focare de COVID și nu să se închidă orașe/regiuni, țări întregi pentru biosecuritate [7].

Este ce a cerut zilele acestea si Președintele României, ca anul școlar în pandemie să se desfășoare în jurul CIRCUMSCRIPȚILOR, generate de școala de comunitate.

Să revenim la DREPTUL DE AUTOR al documentaților de urbanism de tip PUG.

În ultimul timp studiind mai multe caiete de sarcini ale documentaților de tip PUG, am constatat cu stupoare că se solicita ca întocmitorul să dobîndească drept de autor. Ce înseamnă asta oare: că nu se poate face nici o modificare pe parcursul elaborării documentației fără acceptul elaboratorului? În urbanismul juridic nu există așa ceva. Dreptul de autor se referă doar la cîteva planșe/desene de ilustrare din documentația predată. Documentația de Urbanism este o OPERĂ COLECTIVĂ. De unde a apărut această solicitare a elaboratorului: probabil din faptul că POLITICIANUL (primarul) încearcă să-și impună propria viziune, fără a consulta elaboratorul [8].

Ce înseamnă asta: BLOCAJ.

Cine este răspunzător: NIMENI (vezi cazul Timișoara, dar nu numai, pentru că moda a proliferat aproape peste tot în România).

În loc să se specifice în contract că fiecare fază trebuie să fie dezbătută de populație, de specialiști și aprobată sau nu (cu modificări) de Consiliul Local și că în caz că părțile nu se înțeleg să se poată trece la desființarea contractului.

În concluzie:

AȘTEPTĂM.

raduradoslav, Timișoara 2020.08.16

 

REFERINȚE:

[1] https://www.pressalert.ro/2020/08/timisoara-nu-pug-nou-pentru-ca-arhitectul-sef-dat-ordin-de-sistare-lucrarilor-valabil-cu-o-luna-inainte-de-emiterea-documentului-reactia-administratiei-nicolae-robu/

[2] https://www.pressalert.ro/2019/09/viitorul-pug-al-timisoarei-desfiintat-de-mdrap-plin-de-sintagme-interpretabile-lipsesc-avize-si-proiectele-de-regenerare-urbana/

[3] https://www.tion.ro/stirile-judetului-timis/cladiri-de-20-de-etaje-intre-casele-din-timisoara-s-au-dat-puz-uri-pe-banda-rulanta-in-lipsa-unui-pug-valabil-22109/

[4] C. Alexander, et al. 1977 -A Pattern Language, Oxford University Press, pg 43-44;

[5]. https://radulblog.wordpress.com/2020/06/12/invatamintul-scolar-intre-mobilitate-mica-criza-2010-si-navigabilitate-marea-criza-2020/?fbclid=IwAR0H7oMftQ7sNHNkNp8FtrES2E7gFFrRZ-bhJ8-a_fPwUOnbJCKRrhUzQNk

[6]. https://radulblog.wordpress.com/2018/07/19/inundatiile-au-maturat-si-japonia/

 

[7]. https://radulblog.wordpress.com/2020/03/07/sindromul-wuhan-si-posibilele-lui-efecte-asupra-urbanismului/?fbclid=IwAR353Pwpa2_-h3p6XLFNg6tDO_USNg5D25klSsFNFTadG7FDlCh4Sa-vjBM

[8]. https://radulblog.wordpress.com/2015/11/07/o-noua-etica/

 

”DEMOCRAȚIA CORUPȚIEI” sau CUM CORUPȚIA NEOLIBERALĂ DE TIP ORIENTAL OMOARĂ DEMOCRAȚIA

Dacă în lumea occidentală nivelul corupției nu penetrează direct în lumea omului de rînd, în lumea orientală ea este de la nivelul cel mai de sus pînă la nivelul cel mai de jos. Am publicat acum ceva timp un șir de postări [01], [02] în care încercam să demonstrez că principiul ”laissez-faire”-ului domină viața de acolo, că frăția născută din principiul  ”CUNOAȘTE și FĂ SCHIMB de FAVORURI” a condus la capturarea statului de interese private (de esență multinaționale) distorsionînd logica economiei neoliberale de tip ocidental, pentru că acolo orice acțiune la orice nivel se face prin dare/primire de mită/favoruri reciproce. Astfel esența vieții comunitare de acolo este subminată prin înșăși comportamentul fiecărui membru al comunității respective. Am scris acest preambul pentru că nu puteam să nu fiu îngrijorat de ce s-a întîmplat acum cîteva zile la BEIRUT, în LIBAN, un fel de COLECTIV AUTOHTON de cîteva sute de ori mai grav ca la noi, care se poate multiplica oricînd și pe meleagurile noastre.

În fapt doream să pornesc această postare de la o imagine care m-a tulburat profund în ultimele două săptămîni:

1966 vedere de pe UVT LM

Fig. 1 – Timișoara 1966, faleza malului Canalului Bega cu o zonă neconstruită de lățime de cca 20m și un parc VERDE de cca 50m, imagine de pe terasa Universității de Vest (sursă foto: Muntean Lucian);

Ceva nu era în regulă cu această imagine: știam că marele arh. Fackelman Hans, liderul proiectului IPROTIM al actualei Universității de Vest din Timișoara, a întocmit un studiu pentru reamenajarea ”Malurilor Canalului Bega” peste drum de încă nerealizatul bd V. Pîrvan. Studiul făcea parte din ansamblul de amenajări al falezei Canalului Bega început în aval în dreptul vestitului ”Flora” (starea de spirit a mișcării hippy timișorene din anii 1965-80). Deși timișorean fiind, nu am fost acolo nici odată în acea perioadă pe locurile unde lanuri de porumb care se lăfăiau pe amplasamentul viitoarei ”Sorbone din cucuruz”, cum urma să fie alintat sediul Universității de Vest (UVT). In memoria mea zona dintre Podul Michelangelo și podul Mihai Viteazu era plină de baze sportive atunci. Treptat au devenit zone betonate, apoi umplute cu clădiri și apoi transformate în divertisment supraactiv nocturn în plină zonă studențească (fig. 2). Reamintesc că în SUA/ UK/ Germania acest fenomen este interzis prin lege.

2

Fig. 2 – Timișoara 2020, ce a mai rămas verde din faleza malului Canalului Bega anilor 1960,  cu o zonă de mobilitate de agrement de cca 5m zonă pietonală/velo și apoi cu fostele baze sportive transformate în betoane și cluburi de noapte (sursă: google).

Surprinderea mea a fost și mai mare cînd un ziar local [03] a atras atenția anul acesta, luna aceasta (2020.08.) că o mare parte dintre aceste așa zise baze sportive precum: SC Adria SRL, Gil Hercules, Baza Sportivă Kaiak, Baza Sportivă Electrometal, Terasa Eminescu, Ștrand CFR, Club Don Crihan, Baza sportivă „Constructorul”, „Club Fratelli” (fost Gil Hercules) sunt amplasate pe terenuri ale PMT (Primăriei Municipiului Timișoara), nefiscalizate. Așadar PMT și cei care au prestat pentru ”binele comunității locale” ar fi trebuit să stabilească o strategie spațială coerentă pentru această zonă de grad zero a Timișoarei.

Să ne reamintim cîteva documente urbane esențiale care reglementează (sau mai bine zis ar fi trebuit să reglementeze) această zonă prezentatî în postarea nostră din 2016: „Reabilitarea infrastructurii publice urbane a malurilor Canalului Bega” ce a distrus un brend al orașului și anume ”CANOTAJUL” [04].

3

Fig.3- (3a) Timișoara 1960, imaginea copilăriei mele cu flotila de bărci de pe un nostalgic canal verde albastru; (3b) Timișoara 1966, imaginea dintre podul Mihai Viteazu și podul de la Maria, zonă refăcută în urma studiilor de sistematizare (IPROTIM șef proiect arh. Grumeza Silvia) din acea perioadă.

Să derulăm faptele reîncepînd cu 2009:

In 09.06.2009 s-a aprobat Proiectul de Hotarare al Consiliului Local privind soluţia de principiu a “P.U.Z. Malurile Canalului Bega şi zona sa de influenţă şi prelungirea interdicţiei temporare de construire de-a lungul malurilor Canalului Bega până la aprobare finală P.U.Z.” care prevedea 8 puncte dintre care amintim doar două pentru coerența expunerii și anume: ”Protejarea şi valorificarea spaţiilor verzi existente” și ”Revitalizarea infrastructurii existente şi reabilitarea clădirilor nefolosite pentru utilizări socioculturale, de petrecere a timpului liber sau locuit” adică pe românește in limbajul neoliberalismului de tip oriental se dădea liber la betonare pentru acțiuni socioculturale și nici de cum la refacerea a culoarului ecologic verde-albastru .   

In 26.01.2010 s-a aprobat Proiectul de Hotarare al Consiliului Local privind Planul Urbanistic Zonal „Malurile Canalului Bega Timişoara”. Aduce cîteva “aspecte” noi printre care și reintroducerea navigației de sport/ agreement și pentru transportul în comun”, prin implemetarea unui sistem de transport bazat pe vaporase (vaporetto), adică eliminarea canotajului, unul dintre puținele branduri academice sportive ale urbei noastre.

Despre dezastrul tronsonului dintre podul de la Badea Cârțan și pînă la podul de la Turbine am pomenit în postarea ”FLORA, STAREA DE SPIRIT TIMIȘOARA” din anii 67-80 și PLANIFICAREA SPAȚIALĂ TIMIȘOREANĂ” [05], în care am dezbătut prezența ”fundurile de WC uri ce se orientează spre apă” în urma aplicării prevederilor ”Master Plan-ului Canal Bega” (2010).

În fapt, documentele scrise și planșele de Reglementări Urbane pomenite mai sus se refereau juridic la o fîșie de teren ce conține doar pista de biciclete și trotuarul dintre Canalul Bega și gardurile marilor investiții imobilare ”pentru utilizări socioculturale, de petrecere a timpului liber sau locuit”.

Cît despre prevederile NETERMINATULUI în fază CONTINUĂ a PUG-ului TIMIȘOARA cred că este mai bine a se discuta cînd va fi prezentat spre dezbatere publică varianta finala, din timp.

Autorii direcți sau din umbră a acestor documente sunt responsabili măcar moral pentru distrugerea uriașului potențial de spațiu verde/albastru care îl reprezintă CANALUL BEGA.

Este evident o temă majoră  a campaniei electorale din anul în care existența/distrugerea sau realizarea zonelor verzi din Timișoara ar trebui să fie pe primul loc (în care Canalul Bega ocupă un loc esențial), alături de trecerea de la MOBILITATE (chiar și e-mobilitate) la NAVIGABILITATE [06].

Și pentru că o parte a prietenilor mei mi-au atras atenția că postările sunt prea lungi am decis ca partea referitoare la CANALELE VERZI ALBASTRE și la aplicarea modelului moscovit din perioada lui Stalin de amplasare o NODURILOR VIZUALE din orașul nostru, respectiv de pe faleza Bega, să le tratez data viitoare.

raduradoslav, Timișoara 2020.08.10

REFERINȚE:

[01] https://radulblog.wordpress.com/2019/09/09/neoliberalismul-oriental-si-statul-paralel-ii/?fbclid=IwAR0vYV-NxTc_GjOJfKbjUWuy0_UQCGoP9L3gTldP-J7KPC9iE_aX3hmurkQ

[02] https://radulblog.wordpress.com/2019/09/19/neomarxismul-invinge-neoliberalismul-sau-viceversa/?fbclid=IwAR26var6OJon9DAKUfkX8b-4QNEteXhKjvmiuPiCWbiSvL8Rbc9KsslvOt0

[03] https://www.pressalert.ro/2020/08/haosul-din-patrimoniul-timisoarei-face-ca-proprietati-uriase-sa-fie-exploatate-ilegal-administratia-robu-refuza-de-opt-ani-sa-afle-situatia-exacta-terenurilor-si-cladirilor-pe-care-le-detine/?fbclid=IwAR2dRJkXX8tfjCTU5LPo1rJKMKb4SAJFemJEbVXa1DHebjBAh_6ACLc3VrQ

[04] https://radulblog.wordpress.com/2016/01/03/canotajul-de-timisoara-vs-vaporetto-de-bruxelles/

[05] https://radulblog.wordpress.com/?theme_preview=true&iframe=true&frame-nonce=014fdd0cec&fbclid=IwAR2BfvYK8jg7ptUF7YvJSyO84k1Dxu_p–uXsNOqMAQs9HG1GNo6z6H5gMg

[06] https://radulblog.wordpress.com/2020/05/23/navigabilitatea-vs-mobilitatea-si-invatamintul/?fbclid=IwAR1ATKtUO_wYOJP–Am1MeFWfnx9OmehpVRomsGRR78mFmg7kclA0TPs-CQ

GHETOURILE URBANE -LOCUL PREDILECT de DESANT al COVIDULUI

Pentru a înțelege mai bine ce se poate petrece într-un viitor nu foarte îndepărtat în domeniul nostru de actrivitate, este bine a apela la istoria urbană a continentului nostru. În anul ”de grație” 1666 în Londra, viitoare capitală a imperiului care v-a domina secole lumea întreagă, a pornit un incendiu devastator care a distrus întreg orașul. A fost apogeul unui șir lung de catastrofe.

Ar trebui să privim puțin în urma lui 1666 pentru a înțelege ce s-a petrecut atunci. PANDEMIA generată de CIUMĂ a fost cea care a generat catastrofa urbană. În timpul vieții lui Shakespeare (1564-1616) timp de doi ani teatrele au fost închise (1593-1594). Dar nu numai ele, ci și cîrciumile, casele unde se practicau jocurile de noroc, case de toleranță, etc. Cîinii și pisicile au fost ucise, ceea ce a determinat proliferarea șobolanilor, vinovații de serviciu. La colțurile străzilor s-au aprins focuri purificatoare, casele au fost igienizate cu pucioasă. Peste 200.000 de citadini au părăsit ghetourile londoneze, încercînd să se adăpostească în pădurile din jur, murind acolo de foame sau de sete. Cei care au optat a rămîne în capitala viitorului Mare Imperiu Britanic și-au baricadat ferestrele și ușile și așa morții au fost aruncați direct pe stradă de la etaje. Vestitul Daniel Defoe, celebru pentru romanul său Robinson Crusoe, a revenit în actualitatea lumii noastre prin uitatul ”Jurnal din Anul Ciumei” [1], publicat în 1722  în care face o analiză tulburătoare nouă care ne credeam veșnic biruitori, despre marea ciumă 1665: ”Şareta cară şaisprezece sau şaptesprezece cadavre înfăşurate în cearceafuri sau pături, unele atât de prost învelite încât cădeau despuiate printre celelalte, cu toţii fiind morţi urmând a se amesteca în groapa comună a omenirii“ (fig.1). Oamenii umblau pe stradă cu mască cu un cioc de pasăre (ele erau considerate vinovate de împrăștierea ciumei) umplut cu miresme aromate pentru a putea respira de duhoarea de pe străzi [2].

Annotation 2020-07-28 081633

Fig. 1- imagine a momentului 1665 din City/Londra (Sursă imagine: [3]);

Dar cel mai alarmant este repetarea de azi a erorilor colective ale acelor vremuri: „Temerile oamenilor au fost întețite de rătăcirile caracteristice acelor vremuri, anume, pe atunci, nu înțeleg de ce, lumea era mai înclinată decât oricând înainte sau după aceea să plece urechea la tot felul de profeții și izvodiri astrologice. N‑aș putea spune dacă această nefericită înclinație fusese stârnită de anumiți indivizi care scoteau bani de pe urma ei. Mă gândesc la cei ce tipăreau preziceri și prorociri” [1], nota Daniel Defoe cu cîteva sute de ani în urmă. Interesant este că zvonurile care circulau atunci la Londra sugerau că vinovatul principal pentru împrăștierea molimei era Olanda, marele competitor economic pentru supremație în lumea nouă.

Abia după ce incendiul s-a stins, dezastrul a apărut în marea lui măreție. Londra părea invinsă iremediabil. A fost întocmit rapid un plan de reconstrucție al capitalei (care nu a putut fi aplicat fiind plin de utopie, notă caracteristică și nouă azi). Mult mai realiste au fost însă reglementările urbane pragmatice punctuale ce încercau să elimine sursele dramatice provenite din construirea fără noimă a marelui GHETOU din City-ul londonez, reglementări care se refereau la înălțimea clădirilor (funcție de importanța străzii), lățimea străzilor, structura materialelor pentru a rezista la foc, etc., toate necesare pentru eliminarea cauzelor/efectelor dramatice provenite din ghetourilor londoneze construite fără noimă.

Au trecut 200 de ani și ”prostia” s-a repetat în Londra. Liberalismul fără margini a înconjurat palatele nobilimii engleze cu mahalale de neimaginat azi. După 1820 s-a purces la reforme structurale (reforma în poliție, în sănătate, privitoare la cei săraci, în infrastructura edilitară) din care reamintesc Legea Pușcăriilor (”Solitudinii”) care a provocat la doar un an după aplicare [4] la 55% dintre deținuți nebunia în urma izolării lor (a încarcerării în celule izolate, cu toate faclitățile actuale). Ca urmare a creșterii economice populația metropolei  s-a dublat, de la 959.000 locuitori în 1801 la 2.363.000 locuitori în 1851. Managementul urban s-a complicat, din nou, prin amplificarea problemelor de criminalitate, sănătate, supraaglomerare. Reformele nu au fost suficiente, fiindcă a apărut HOLERA, deoarece toată canalizarea din Londra se revărsa în Tamisa.  În Londra în 1848/9 au murit 14.137 de locuitori din cauza  holerei (peste 50% din populația Londrei consuma apă din Tamisa). Problema deşeurilor, a aerului viciat, a rezervelor de apă a devenit crucială. Rîurile nu mai puteau fi folosite ca apă potabilă, canalizarea (în sensul zilelor noastre) nu exista. Rata mortalității a crescut în doar 10 ani (1831-41) cu 50%. Igiena a devenit problema principală în Londra. În Anglia durata medie de viaţă a fost de 41 ani, pe cînd în Londra era de numai 37 ani. În Londra se devărsau peste 20.000 tone anual de resturi animale în Tamisa. În 1855 s-au făcut hărţile epidemiilor de holeră care au fost identificate lîngă fîntinile de apă. Situaţia cimitirelor era şi mai dezastroasă. În 1858 o vară foarte călduroasă a făcut să se întrerupă programul Parlamentului din cauza putorii emanate de Tamisa, care a secat. Doar așa parlamentarii din Marea Britanie (echivalentul ”aleșii poporului” de la noi) au votat o lege care prevedea interzicerea deversării canalizării  în Tamisa. Managementul public al apei şi canalizării a fost respins de nenumărate ori şi doar în 1902 a apărut actul metropolitan care reglementa problema apei (cam în aceiași perioadă s-a realizat prin strădanile dlui Stan Vidrighin-viitor primar al Timișoarei- rețeaua de canalizare urbană) și pentru o perioadă de timp problemele s-au rezolvat.

Cum stă treaba la noi?

Românii, tot mai înghesuiţi: Suprafaţa medie a locuinţelor livrate în 2019 în România a scăzut la 63 mp, cel mai puţin din ultimii 20 de ani. Ţinând cont că Legea Locuinţei prevede o suprafaţă utilă minimă de 66 de metri pătraţi pentru un apartament de trei camere şi de 37 mp sau 52 mp pentru o garsonieră, respectiv un apartament cu două camere, rezultă că media din 2019 ar fi permis doar construirea de garsoniere şi apartamente cu două camere [sublinierea ne aparține]. Suprafaţa medie a locuinţelor livrate anual în România a ajuns anul trecut la 63,06 me­tri pătraţi, minimul ulti­melor două decenii, într-o uşoară scădere faţă de anul precedent, când media era de 63,45 metri pătraţi, potrivit datelor centralizate de ZF de pe site-ul Institutului Naţional de Statistică. De altfel, din 2014 încoace, suprafaţa medie locuibilă per locuinţă nouă se află pe un trend de scădere. În ultimii douăzeci de ani, maximul a însemnat 76 de metri pătraţi pentru o locuinţă nou livrată, medie înregistrată în anii 2010, 2011 şi 2013. Pentru a realiza media, s-a folosit su­prafaţa totală locuibilă, raportată la numărul total de locuinţe livrate anual” [5]

Legea locuinței nr. 114/96 prevede pentru o cameră (o garsonieră) o Suprafață utilă (S total) minimă 37mp, pentru două camere 52mp S.Util minim, pentru trei camere 66mp S.Util minim. Știți ce presupune construirea echivalentul doar a locuințelor de tip garsonieră sau de două camera? Cam 15mp pentru o persoană. În timp ce în Germania această medie este de cca 50mp [6].

Mă veți întreba ce legătură are asta cu  titlul postării: GHETOURILE URBANE -LOCUL PREDILECT de DESANT al COVIDULUI?.

Ori construirea de către ”INVESTITORII PRIVAȚI” a locuințelor cu un număr redus de camere/suprafete a generat GHETOIZAREA ROMÂNIEI URBANE. Ce a rezultat? Pentru carantinarea/izolarea acasă a bolnavilor de COVID conf. legislației  din România, este nevoie de o cameră separată și un grup sanitar aferent, separat. Așadar trimiterea acasă a bolnavilor asimtomatici (prin necooperarea dintre guvern și CCR) a fost parcă prepararea în public a unui DESANT în România a COVID-ului.  De parcă nu ar fi fost suficient, aceste GHETOURI nu permit nici ”desfășurarea muncii la domiciliu” [7] pentru că lucrul acasă online presupune un loc/ o cameră pentru fiecare membru al familiei. Cît despre ”ȘCOALA ON LINE” ce să mai vorbim? [7].

În acest timp Uniunea Europeană oferă miliarde de Euro cu două condiții: să fie utilizati pentru DIGITALIZARE (NAVIGABILITATE) și pentru PROTECȚIA MEDIULUI.

Am făcut această lungă introducere pentru a ajunge la situația fondului nou construit în România/Timișoara. Am să reîncep cu o știre care m-a bulversat zile acestea: în sectorul I din București opoziția interesată de ”ghetoizarea” și de ”păstrarea comunităților locale” reprezentată de candidatul USR/PLUS Clotilde Armand acuză că ”prin noul PUZ director al sectorului cartierele de case devin vulnerabile în fața mafiei imobiliare și a invaziei de blocuri… că trotuarele vor fi sufocate de mașini […] Blocuri de 6 etaje înghesuite la 3 metri de gardul tău, fără locuri de parcare, cu balcoane care privesc la tine în curte vor fi la tot pasul […]”.  În replică  primarul Sectorului 1 Daniel Tudorache califică ”afirmațiile drept o mare minciună și dă asigurări că zonele de case vor fi menținute […] Este o mare minciună. Intoxică presa. Dimpotrivă,  PUZ-ul o reglementează: zonele de case rămân zone de case” [8]. Ce n-aș da ca și în Timișoara să se poarte o astfel de discuție ”dură” între administrația publică/Direcția de Urbanism și candidații opoziției. Poate așa s-ar mai salva ceva din caracterul orașului nostru. Am lăudat faptul că toate forțele politice din Sectorul I București declarativ au avut aceiași părere în ceea ce privește păstrarea zonelor de case. E adevărat că este o tăcere totală (sau poate mă înșel) care s-a așternut suspect în ceea ce privește distrugerea Pădurii Băneasa (încălcînd Directivele UE de finantare mai sus amintite) ce se infăptuiește acum pe ”ȘEST” prin  construirea unui bulevard cu 4 benzi prin mijlocul ei (și cu dotari/servicii aferente) și asta doar pentru a servi  ”în genunchi” un dezvoltator care a construit un cartier, de tip ”gated-commnuties” fără acces rutier (a se vedea prorocirea mea din postarea [9]).

Și așa am ajuns la Timișoara.

După ce începînd din 2008 s-a purces la distrugerea comunităților locale tipice municipiului nostru, la început firav prin aprobarea de blocuri în fronturi existente de case P/P+1E, s-a continuat cu densificarea acestor zone prin implantarea de blocuri cu P+4E în spatele caselor, s-a ajuns azi la permiterea construirii de P+10E în aceste zone (fig.3a).

final 1946-2020

Fig. 2 –(2a) 1947, Calea Bogdănești, Timișoara, comunitate de imobile/vile bine constituită, cu un caracter tipic între Cetate (zona centrală) și cartierul Mehala definit în perioada interbelică și cu ridicarea regimului de înălțime după 1990 pe Calea Bogdănești cu imobile P+4E; (2b) 2020, Calea Bogdănești colț cu str. Suceava, Timișoara, propunere (notat cu roșu) amplasarea unui bloc cu 10E în această comunitate (sursă: raduradoslav);

Credeți că administrația locală s-a opus? Credeți că actorii politici locali (după modelul declarativ a celor din București) s-au opus? Greșiți!

111

Fig. 3- (3a) 2020, Timișoara, propunere plan construire imobil P+10E, într-o zonă bine constituită; (3b) imagine spre Calea Bogdăneștilor cu imobile pînă la P+4E; (3c) imagine din interiorul zonei cu imobile individuale; (sursă: (3a) Site-ul PMT; (3b )și (3c) raduradoslav).

Dacă  analizați propunerea indicatorilor veți constata că POT-ul este de 45% și CUT ul este de 2,8 pe o parcelă de 770mp., constituită pentru o casă individuală/colectiva mica. Orice este posibil (dacă disprețuiești identitatea comunității locale), doar că legislația națională precizează în RGU (Regulamentul General de Urbanism) aprobat prin HG 525/1996 că Procentul de Ocupare al Terenurilor (POT) este de 40% și nu de 45% și că în Timișoara Regulamentul Local de Urbanism (RLU) aprobat în 2002, reaprobat în 2018 prevede: ”Stabilirea valorilor pentru POT și CUT maxime pe UTR –urile destinate locuințelor și funcțiunilor complementare sau altor destinații:

În UTR-urile de locuințe și dotări aferente existenteîn zonele cu regim de construcții P+ 1 – P+2 cu loturi între 300-500mp se stabilește un POT max de 35% și CUT max între 0,5 și 0,7 mp Adc/mp teren ;

În UTR–urile de locuințe și dotări aferente existente în zonele cu regim de construcții înățime între P+4 -P+10 se stabilește un POT max de 40% și CUT max. de 1,5 mp Adc/mp teren ;”

și nu un CUT de 2,8,  cum este prevăzut în documentația de mai sus, supradensificand zona si distrugand caracterul timisorean al zonei.

Reamintesc că ne aflăm într-o zonă ce a rămas preponderent P/P+1E (fig.3c) în interiorul ei și preponderent cu max. P+4E pe delimitarea zonei de pe Calea Bogdănești (fig.3b).

Degeaba strigă vecinii din zonă, degeaba am atras atenția în CTATU (Comisia Tehnică de Amenajare a Teritoriului și Urbanismului) că este o încălcare a legilor locale și centrale.

Unii se întreabă de ce este așa un scandal mare pentru un bloc P+10E. Am să aduc în discuție principiul ”PRECEDENTULUI” din dreptul urban. Adică dacă s-a autorizat pe o parcelă de 770mp un bloc de 11 nivele, nimănui din zona/cvartalul respectiv conceput cu astfel de parcele pentru imobile individiale nu i se va mai putea interzice proliferarea acestui gen de investiție imobiliară cu turnuri. În urbanism se numește principiul ”SUGESTIEI” care stabilește că orice gest urban făcut sugerează și dreptul celorlați participanți/proprietari din zonă să facă același lucru. Urmează un alt dezvoltator imobiliar ce va solicita un P+10E în interiorul cvartalului și apoi un altul. Ori există reglementări ce nu mai pot fi îndeplinite (însorirea de exemplu) pentru parcelele din spate/învecinate și atunci păgubitul/vecinul poate apela la justiție pentru că se simte nedreptățit. În timp întreaga zonă se va transforma într-un mîndru GHETOU.

Știu disprețul ”bănățenilor” față de ”mitici”, dar în cazul de față  toți actorii dezvoltărilor urbane (vezi cazul prezentat în aceasta postare din București) de dincolo de munți au fost mai europeni decît cei de la noi, evitînd măcar declarativ amplificarea numărului de GHETOURI URBANE din urbea lor.

PĂCAT

și asta măcar pentru că GHETOUL URBAN este LOCUL PREDILECT de DESANT al COVIDULUI în LUME/ROMÂNIA.

raduradoslav, Timișoara, 2020.07.30

REFERINȚE:

[1] Daniel Defoe (1722) – „Jurnal din Anul Ciumei“, Editura Minerva, Bucureşti, 1980

[2] https://radulblog.wordpress.com/2020/05/13/1347/?fbclid=IwAR2_6ESwuLyxk03e4BXEjh7KDnlqVTKcNpmNAUntvjvMsa3WjosqjufwFX8

[3] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jurnal-din-anul-ciumei-marea-molima-din-londra-anului-1665-descrisa-de-daniel-defoe

[4] https://radulblog.wordpress.com/2020/03/16/singuratatea-varsnicilor-in-timp-de-covid-19/

[5] https://www.zf.ro/business-construct/romanii-tot-mai-inghesuiti-suprafata-medie-a-locuintelor-livrate-in-19442031

[6] https://radulblog.wordpress.com/2020/05/30/densitate-urbana-insorire-spatiu-verde-etc/?fbclid=IwAR2POaj3sAhc364S8AM2Kr_SJCNb3GotsF9AUmj9lAH1sIghsh1qijWuc9A

[7] https://radulblog.wordpress.com/2020/06/12/invatamintul-scolar-intre-mobilitate-mica-criza-2010-si-navigabilitate-marea-criza-2020/?fbclid=IwAR0H7oMftQ7sNHNkNp8FtrES2E7gFFrRZ-bhJ8-a_fPwUOnbJCKRrhUzQNk

[8]. https://www.profit.ro/stiri/social/foto-pliante-avertizeaza-puz-sector-1-e-amenintare-cartierele-case-continand-declaratie-clotilde-armand-sprijinul-acestei-idei-distribuite-sectorul-1-primarul-dan-tudorache-e-mare-minciuna-19428988

[9]. https://radulblog.wordpress.com/2018/03/04/completare-la-gated-commnuties-si-implicatiile-lor-asupra-comportamentului-uman/