Pentru că am asistat în 2020 la o campanie electorală în care nu s-au dezbătut problemele profesionale de care depinde prezentul/viitorul nostru, vă propun să analizați/reanalizați azi punctul meu de vedere exprimat la prima (și ultima) dezbatere (masă rotundă) publică/profesională din 23.04.2012 cu privire la PUG TIMIȘOARA -etapa 2 -Conceptul general de dezvoltare urbană (Masterplan), document oficial predat în ianuarie 2012. Pentru că azi majoritatea problemelor ridicate atunci de mine au rămas nedezbătute/neclarificate, am să citez din acel document:
”Modalitatea de analiză/întocmire a unei strategii presupune:
CLARIFICAREA OPȚIUNILOR
A. opţiunea referitoare la un actionar puternic (dintr-un singur bloc/țară), vs. mai mulți acționari (locali, naționali, din mai multe țări, blocuri);
B. opţiunea referitoare la încurajarea IMM-urilor (comerțului mic –producatorul agricol mic), vs. lanțurile comerciale internaționale;
C. opțiunea referitoare la densificarea cu ajutorul marelui developer (condominium –locuințe colective), vs. micul proprietar – firmă mică de construcții;
D. opţiunea referitoare la stoparea declinului demografic al populaţiei, vs. o absorție de emigranți (interni, externi);
E. opţiunea referitoare la mediul universitar de excelenţă creerea Universității Regionale, vs. păstrarea Universități pe domenii;
F. opţiunea referitoare la Natura 2000- plantarea de păduri pe teritoriu administrative TM, vs. plantarea/întărirea centurii verzi Natura 2.000 din periurban;
G. optiunea referitoare la spațiile verzi -scuaruri verde-albastru pe comunitati-UTR, vs. parcuri mari pe cartiere/oraș;
H. opţiunea referitoare la intărirea cartiere mari (istorice), vs. comunitati locale (UTR);
I. opţiunea referitoare la smart networks, WEB retele de socializare, vs. comunicare tradițională;
J. opţiunea referitoare la descentralizarea energiei și la distribuția resurselor energetice, vs. păstrarea viziunii existente centralizate;
K. opţiunea referitoare la minoritati (multiculturalitate-integrare minorităților chiar externe de EU/creștine, vs. monoculturalitate);
L. opţiunea referitoare la creativitatea estetică (conectivitate la modernism, vs. tradiționalism);” [1].
Notă 1: definiția UTR – o comunitate de 5000/10.000 locuitori, delimitată de elemente majore (rutiere cat I/I, căi ferate, elemente naturale) în care pietonul/velo este stăpînul și care gravitează în jurul facilității educaționale (creșă/ grădiniță/ școală/ spațiu verde/teren sport/etc, dotări comunitare poziționate la distanțe pietonale de sub 500m).
”ALEGEREA OPȚIUNILOR
pentru stabilirea de STRATEGII, OBIECTIVE, POLITICI URBANE, PROGRAME, PROIECTE alegerea opțiunilor se pot face fie tranșant, fie mixt în fiecare din cele 6 scenarii propuse (datorită incertitudinilor globale):
Scenariul 1: România/Timișoara rămîn/întră în EU, Schengen, zona euro cu drepturi egale și nu rămîne în poziție inferioară -variantă superoptimistă (ce se propun ca investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024);
Scenariul 2: fără fonduri europene și/sau naționale pentru infrastructura majoră -variantă ușor pesimistă (ce se propun ca investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024);
Scenariul 3: recesiune economică europeană/românească- variantă superpesimistă (ce se propun ca investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024);
Scenariul 4: activitățile industriale poluante nu se vor reamplasa– variantă pesimistă (ce se propun ca investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024);
Scenariu 5: boom în constructiile de locuinte: varianta optimistă Timișoara (ce investitii publice pînă în 2016 & investiții publice 2016-2024 se propun);
Scenariu 6: boom în domeniul cercetării: varianta optimista Timisoara (investiții publice pînă în 2016, & investiții publice 2016-2024);
Indiferent de scenariul cercetat/adoptat ar trebui să existe definite proprietățile publice/private ale PMT și ce achiziții/pierderi din aceste proprietăți s-au petrecut și care sunt motivele” [1].
Notă 2: opțiunile și scenarile din 2012 au rămas și azi valabile;
Notă 3: situația dezbaterilor profesionale a fost identică pentru majoritatea localităților din România.
CONCLUZIE 2020.09. Deși am dezvoltat în postările mele începînd din 2015 erorile (din punctul meu de vedere) ce s-au petrecut în dezvoltarea urbană din Timișoara și din periurbanul său, prin eludarea/eliminarea discuților profesionale/publice de la prezentarea mea din 2012, azi am să public (un extras) din punctul meu de vedere exprimat la CTATUCJT (2020.08), ce privește interconexiunea decizilor urbane și efectele lor (fig. 1):
Fig. 1- ce a rămas azi din Abatorul din Timişoara, construit între anii 1905-1906 (sursă foto: Muntean L);
”Din păcate după 2006 (nn.2000) orice intervenție pe situl Abator a fost zădărnicită de obtuzitatea ”puriștilor” restauratori sau de alte interese minore.
Din cele cunoscute de mine au fost trei încercări blocate (din care una chiar de CJTimiș acum cîțiva ani), fapt ce a contribuit la ORIENTALIZAREA NEOLIBERALĂ A CAMPUSUL (zis) UNIVERSITAR, fapt cu urmări grave asupra descalificări Centrului Universitar Regional din Timișoara (nici o universitate din Timișoara în primele 1000 din lume din cele peste 30.000 existente). Amintesc că acesta a primit ultima lovitură prin asimilarea Centrului Universitar din Reșița de către UBB din Cluj Napoca, eroare ce ne va urmări sute de ani. Efectul participării la această decizie va conduce la despărțirea Banatului în două: cel Montan și cel de Cîmpie”.
Sper ca măcar acum, cînd România/Timișoara și-a afirmat apartenența la valorile europene, respectiv la dezbaterile publice ce privesc soarta noastră, să se respecte aceste valori.
Fig.1- o strîngerea de mînă, gestul tipic al salutului majorității omenirii zilelor noastre ;
Se apropie 21 noiembrie, ziua mondială a salutului, inițiată de frații McCormack în 1973 în SUA. Să ne reamintim așadar de salutul ce se purta pînă de curînd între două persoane în aproape toată lumea (fig.1). Una dintre cele mai vechi reprezentări ale acestui gest se găsește pe un basorelief care-l înfățișează pe regele Shalmaneser al IIIl-lea (858-24 a.e.n) ce strîngea mîna omologului său babilionean. Strîngerea mîinii a rămas timp de 3 milenii un gest ceremonial obișnuit. Epoca Victoriană (1837-1903) a statuat noi standarde morale ale comportamentului ”civilizat” european, ce cuprindea și singurul mod corect de a-i saluta pe confrații tăi printr-o simplă strîngere de mînă, ca semn a unei egalități formale. Toate întîlnirile oficiale (chiar și cele de la noi) se finalizau cu o strîngere de mînă (fig.2a).
Puteam defini așadar salutul prin strîngerea mîîni ca o expresie occidentală a unui respect reciproc, a unei anumite discipline, a împărtășirii unor valori comune.
Francezii mai sofisticați, au adăugat acestui gest de respect și sărutul obrajilor de două ori. Alte popoare vecine nouă au adăugat un al treilea sărut pe obraz.
Salutul prin strîngerea mîini a fost preluat și de partidele socialiste frățești care au mai adaugat încă ceva. ”Sărutul morții” făcut celebru de Leonid Brejniev (URSS) și Erick Honecker (RDG) era suplimentul adăugat în public salutului tovărășesc/caramaderesc pentru a marca o legătură intimă, de nezdruncinat, specială între liderii statelor socialiste (fig.2b). Venit din vechea cultură rusă gestul a devenit sinonim cu ”frăția comunistă”.
Fig.2 –(2a) o strîngerea de mînă oficială, caramaderească– (2b) ”sărutului morții” adausul rafinat la strîngerea de mînă tovărășească al nomenclaturii comuniste (sursă: oficiale)
Părea că nimic nu poate interzice aceste gesturi ceremoniale de salut preluate de întrega lume occidentală și răspîndite pînă acum în aproape toată lumea.
A fost necesare doar luna martie a acestui an 2020, ca să ni se spună în massmedia că nu e bine să ne salutăm prin strîngerea mîinii. Apoi a venit recomandarea OMS-ului care a întărit această indicație. S-a solicitat înlocuirea vechiului gest cu lovirea ”gentilă” a pumnilor, după moda lansată înainte de cel de al doilea război mondial de sportivi (la început de pugiliști, apoi de baschetbaliști). A urmat lovirea coatelor sau a vîrfurilor picioarelor. De curînd ni s-a spus că și aceste gesturi sunt nerecomandabile.
O să ni se spună probabil în curînd că gestul de salut cu palmele lipite în dreptul pieptului și o ușoară plecăciune (promovat la începutul pandemiei de Prințul Charles) este panaceul impotriva transmiterii vestitului COVID 19.
Aceste gînduri mi-au amintit de experiența mea japoneză, de acum doi ani, unde toată lumea (în gară, pe stradă, la taxi, în magazin, la hotel, etc) evita contactul fizic care acompaniază salutul, deși aglomerarea în spațile publice este uluitoare pentru noi (a se vedea orice stradă pietonală de acolo). Pe stradă unii purtau mască, sau chiar mănuși sanitare. Ei preferau în timpul salutului a se înclina (durata actului și aplecarea japonezului depinde de reguli clar stabilite ce iau în considerare statutul, vîrsta persoanei salutate, etc). Înclinarea pentru cei apropiați sufletește este de 15°, în cazurile oficiale este utilizat unghiul de 30° și pentru situațiile grave cel de 45°. Spatele trebuie să fie drept în momentul închinării și cel cu rang inferior trebuie să se închine mai jos. Distanța (de 1-3m) dintre persoane depinde de alte reguli riguroase, la care se adaugă nuanțarea rafinată care se referă la poziția mîinilor. Privirea trebuie să evite persoana din față, ca gest al siguranței și al ÎNCREDERII în celălalt (fig.3). Dar mai este ceva, greu de dobîndit și anume o percepție extrasenzorială care îți semnalează momentul în care partenerul încalcă protocolul. Cam multe reguli pentru noi.
Fig.3- salutul oficial japonez (sursa: [1])
În aceste zile dominate la noi de campania electorală, în care majoritatea candidaților și susținătorilor lor îndeamnă la ură, la sădirea NEÎNCREDERII în populație, m-am gîndit la experiența japoneză, o societate parțial închisă (total închisă pînă în jurul anului 1868), care a ajuns la acest mod de a saluta ca răspuns la o posibilă pandemie dramatică (am gîndit eu la început) cînd au stabilit o ”distanțare sanitară” de 1 pînă la 3m.
În realitate după întoarcerea acasă din Japonia am aflat însă că este vorba de o ”distanțare SOCIALĂ” care a provenit din nevoia de o ”distanțare de AUTOAPĂRARE” preluată în urma experiențelor tragice ale utilizării necontrolate ale diferitelor arme albe (cuțitul, sabia, etc) în luptele directe dintre majorității oamenilor (petrecute acolo înainte de stabilirea acestor reguli de salut atît de stranii pentru noi). Nici vorbă de „distanțare SANITARĂ” a salutului, ci de o adevărată ”distanțare SOCIALĂ”, de întroducere a unui cod de conduită în care oferirea ÎNCREDERII în celălalt este esențială. Acest cod a fost rafinat ulterior în practica artelor marțiale, prin transformarea salutului civil în salutul ”VO PHUC”, care întărește sentimentul de modestie, recunoștiință, umilință, dar mai ales cel de RESPECT pentru celălalt, etc. Definirea culturii de către Rapoport din 1984 [2] ca un set de strategii adaptate pentru supraviețuire începe să aibă sens pentru înțelegerea Orientului Îndepărtat.
Preluarea din zilele nostre a conceptului de ”distanțare SOCIALĂ” și nu de ”distanțare SANITARĂ” în limbajul noastru european/occidental este perceput oare de noi ca un semn de autoapărare sau este tratat ca un simplu semnal pentru o stare de lucruri neschimbabilă în lumea ce va să vină? Credem că am învățat ceva din tragica experiență a zilelor noastre? Credem că putem introduce și la noi modestia, recunoștiința, umilința, dar mai ales RESPECTUL pentru celălalt în comportamentul nostru?
Par sceptic pentru că în cultura europeană există un cod de comportament bine statuat, exprimat printr-o frază celebră, veche de aproape 600 de ani ce spune:„Le roi este mort! Vive le roi!”, tradus mai pe înțelesul europenilor ”oamenii mor, dar nimic nu se schimbă”.
Sau poate sensul titlului acestei postări este cel corect și reforma comportamentală se va produce și la noi europenii, demonstrînd că IL Caragiale a greșit și el odată în prezicerea sa: „Proștii mor, însă prostia e nemuritoare”.
Dintre numeroasele istorisiri ale bunicului meu Gheorghe Radoslav (fig.1), cea care m-a fascinat cel mai tare se referea la transpunerea învățămintelor sale (ce ne par nouă traumatice) din prizonieratul in Siberia de la începutul primului Război Mondial, în șocanta sa deportare în Bărăgan alături de alte mii de famili din Banat.
Fig. 1- 1a- Înainte de 1951-poza bunicului de pe o legitimație; 1b- o copie a notei din dosarul de la Securitatea statului din 1955, la plecarea sa din Bărăgan (după 4 ani de deportare) în care remarcăm definirea noțiunii de chiabur-16 ha pămînt (sursă: Smaranda Vultur [1]);
Spre deosebire de generația mea, bunicul avea conștiința valorii supreme a documentului scris. Tot mă ruga să studiez un ”blocknotes” uzat, roșu în care și-a notat aventurile din viața lui. Din păcate prins de tulburările tinereții m-am preocupat de altele. De 2-3 ani am încercat să recuperez aceste note ale lui. În zadar am căutat în sertare, în casa lui, nimic. Poate l-o fi ascuns într-un zid, sub o pardosea, sub raftul unei polite din dulapurile rămase. Acum trebuie să povestesc doar din ce amintiri mai am despre numeroasele pilde pe care ni le oferea cu dărnicie.
Era anul 1951, noaptea de 17 spre 18 iunie, în ziua întîi de Rusalii, după ora 04: ”vei lua cu d-ta tot ce încape într-un vagon: cal, căruţa, mâncare, alimente, îmbrăcaminte, tot… atât, un vagon, mai mult nu!” (1) era ordinul primit de cele 13 familii din satul său, pomenit în mărturisirile din 1991 ale lui Ion Jurcă („a lu Lalu”), prietenul bunicului meu din Ciuchici (Banat) la primul contact cu ce avea să devină DEPORTAREA. Deportarea sa împreună cu soţia şi fetele sale Doina şi Dorica în viitorul sat Olaru nenăscut încă, la cca 3-4 km de Rosetii Noi (Bărăgan).
Nimeni nu știa dacă vor rămîne acolo pe veci sau doar cîțiva ani. Acolo ”Oameni cu căruţe … Pân-am ajuns acolo era satu deja format, erau aşa corturi, un fel de colonie, toată lumea era aşa, înşiraţi pe cîmp” își amintește a lu Lalu [2/1].
Avînd învățămintele din Siberia, bunicul ne istorisea că nu a stat cu mîinile încrucișate și a condus operațiunile de măsurare (cu un ”compas topo”) și de înțărușare a noilor parcele de teren, ce vor constitui noua vatră a satului, pentru că îi aștepta o iarnă grea.
Oamenii erau izolați de restul semenilor din Bărăgan și trăiau ca într-un lagăr de prizonieri. Trăitorii din zonă au fost informați că au venit niște refugiați de război din Corea și ca atare din motive de sănătate nu trebuie contactați. Una dintre colaboratoarele mele de la IPROTIM din anii 80 avea trăsături asiatice. Eu o tachinam deseori și odată zîmbind mi-a povestit în șoaptă că în Bărăgan locuitorii din zonă le spuneau la început coreeni.
”Ne-or arătat un par, că de la un par până la altu-i locul nostru de casă, erau semnele făcute acolo, măsurătorile făcute şi ne-or aruncat hainele şi ce-am avut, lucrurile. În câmp acolo. Şi-o plecat toată lumea şi noi am rămas plângând acolo, în câmpul liber. Şi la un timp, nu era apă, numai o fîntână acolo, la un capăt de sat şi una la altul, unde o fost apă bună. În rest noi am făcut, ne-am asociat tot câte două familii şi am făcut ca să ne facem casă, fîntână” [2/2], relata Boțoc Gheorghe în 1992, tatăl prietenei noastre Doina (căsătorită Cornici) deportată atunci cînd avea 3 ani și a celei născute acolo pe pămînt, Nuți un exemplu de reușită în viață în a depăși toate încercările la care a fost supusă. La început au săpat un bordei în pămînt ”cu grâu acoperişu; pe dinăuntru am pus nişte ponevi, iară ca să nu ne cadă ţepi din alea în ochi şi când o plouat, stăteam deasupra fetei (nn. Nuți); o dormit cu umbrela, ca să nu ploaie pe ea s-o trezească […].Am făcut pâna la jumătate, ne-am asociat şi-am făcut-o din pământ bătut. De la jumătate am făcut nişte chirpici mari şi-am zidit-o. Erau mai mari, aveau o jumătate de metru de lungi şi cam 30 de cm laţi, şi groşi, aşa spornici. Aşa ne-or arătat din satele vechi. Şi-am făcut forme, şi-am făcut după aia şi noi. Au făcut groape adânci, ca fîntânile erau, de-am scos pământ galben. Şi apoi cu pământ galben şi cu bălegar de cal am spoit, am spoit cu mâna, nu cu var şi cu de-astea, am spoit pereţii după-aceea…. În ziua de vinerea mare, în 14 octombrie, am intrat prima zi în casă” [2/2].
Apoi a venit urgia. De căte ori părea că eu și fratele meu am dat de greu, bunicul ne povestea din experiența sa siberiană din Primul Război Mondial: zăpada era așa de mare acolo că săpau tunele între case și locul unde aveau adăpostite animalele. Bunicul a încercat să evadeze din Siberia de mai multe ori. Odată l-au prins pe Nistru. Drumul l-a făcut pe jos pînă acolo. Istorisea cum l-a rugat femeia din Siberia care l-a găzduit să rămînă cu ea acolo:”Ghiorghi, Ghiorghi stai cu mine, te fac om”. Dar el avea un singur gînd să ajungă acasă în Banatul lui. Mama în ultimele ei zile lucide mi-a povestit ceva tulburător. Spunea că este mulțumită de viața ei, dar totuși avea o neînplinire și anume că nu fost alături de tata cînd acesta într-o delegație profesională la un Institut de proiectări în URSS, a încercat să plece din Moscova în Siberia să o cunoască pe femeia aceea care l-a salvat pe bunicul meu. A fost prins și a avut mari dificultăți.
”Atuncea, în primu an, n-o bătut crivățu pâna-n primavară; viscol n-o fost. Că acolo, când începe viscolu, nu poți să ieşi din casă. Dacă am văzut că fluieră pe sus prima dată când o venit, lumea fugea să-şi aducă ce-i trebuie în casă, că nu mai poate să iasă după-aceea. Care-or fost mai tineri şi mai cu viaţă or mai putut să iasă. Şi la noi, cum au fost puse casele, s-or făcut nămeti chiar pe uşă, pe casă, or fost pe lângă casă. Erau munţi! Atât de mari or fost! La noi o fost între noi şi între vecini ca un munte de zăpadă. După aceea, la alții erau făcuți peste casă, 3 m o fost nămetele peste casă” mărturiseștetatăl Doinei, prietena noastră[2/2]. Bunicul cu experiența sa a încercat să pregătească oamenii de acolo: ”Ne spunea asta, tata lu unchiu Nelu (nn. tatăl meu), că el o fost prizonier în Rusia şi ei acolo, unde-or fost în lagăru lor, or avut termometru la geam, la 30° în sus n-or mai ieşit la lucru. Dar şi după 30° în sus cât or fost, c-or aruncat apa-n sus şi-o venit ghiaţă înapoi, or putut să reziste afară, da aicea, acolo, când o-nceput Crivăţu n-or căpătat aer, n-ai mai putut să respiri, nu s-o văzut nimic. Trei, şase zile” [2/2].
De fiecare data cînd privesc imaginea din fig. 2 (imaginea unui sat din Bărăganul deportaților cu ”cășile” identice, cu grădină în față, cu strada largă) îmi aduc aminte de un curs din anul III pe care l-am predat despre colonizarea spaniolă a Americii de Sud. Începînd din 1573 ei au aplicat principiile ”LEGILOR INDIILOR”. Acesta era un corp de legi realizat de Coroana Spaniolă pentru colonizarea teritorilor americane și filipineze controlate de Imperiu. Conținea legi privind organizarea administrativă și instrucțiuni pentru planificarea urbană cu parcele identice ca mărime. Faţă de această lege promulgată de spanioli, care se ocupa doar de ţesutul urban, portughezii au mers mai departe stipulînd reguli de uniformizare şi la case. În 1747 la reconstrucţia caselor din oraşul brazilian Aracaty, se cerea ca acestea să aibă acelaşi profil si aparenţă în exterior. Ulterior, tot pe acelaşi baze teologice s-a cerut ca orice casă să aibă şi acelaşi număr de camere şi de ferestre identice pentru a se elimina orice diferenţiere care ducea la disensiune socială. Operațiunea a fost condusă de preoții iezuiți. ”Omul nou” a fost visul tuturor celor care au vrut să facă ordine cu orice preț într-o lume complicată și neputînd să-și pună în aplicare la ei acasă visele, au încearcat să le aplice pe alte meleaguri. În continuarea acestor principii în SUA prin “Land Ordinance of 1785” s-a introduse diviziunea teritorială ca instrument de organizare spațială/socială. Cam așa arătau și satele colonizate după 1730 din pusta bănățeană.
Cum a fost la Olari, își aduce aminte tatăl prietenei noastre Doina C. (Gheorghe Boțoc): ”Două uşi şi două geamuri. .. c-am avut tip de casă: care-or fost până la 3 persoane or avut o cameră şi-o bucătărie. Care-or fost mai mulţi, or avut două camere şi două bucătării. O fost şi împărţit gata, ţăruşii ăia, o fost măsurat. Or spus să nu-i scoatem, erau aliniate, era făcută cu arhitecti şi ingineri. Era destul de mare, că era împrăştiat satul, 800 de familii, şi-o avut 2 km satul, 2 km o fost de lung” [2/2]. Nimic nou sub soare. Străzi largi, parcele identice, case identice, fațade identice (fig. 2). Colonizarea a avut întotdeauna aceleași reguli indiferent de spațiu și timp.
Fig. 2 – Imagine caracteristică a unui sat al deportaților în Bărăgan 1951-54 (sursă: Smaranda Vultur [2]);
După cca. 5 ani, s-a decis întoarcerea acasă. În dosarul CNSAS se găsesc menționate persoanele care au fost propuse a se întoarce acasă în prima tranșă. Deși se pare că bunicul meu se afla pe această listă, el a plecat printre ultimii [3] și [4]. Cei întorși (12 familii) au ajuns la Răcăjdie, cea mai apropiată stație de tren de Ciuchiciul lor mult visat. Dimineața în gară era zăpadă mare. Erau în stare să lase întreg bagajul acolo, numai să ajungă acasă. Supriza mare a urmat: ”Satu tot dimineața o plecat prin zăpada asta mare, toate căruţele câte-or fost în sat. Pân’ la amiaz, tot ne-or adus! Veneau de 2-3 ori, alţii făceau curse. Ne-or ajutat! Tot satu o ieşit. Când am venit ne-or ieşit cu fanfara Înainte. Când am ajuns în gară şi am venit în sat, şi ăştia or auzit că, colegu ăsta cu care-am fost, ăsta neamţu, o fost la fanfară înainte, Nistor îi e numele. Ne-or ieşit cu fanfara înainte” [2/2]. Primarul de atunci din sat i-a întrebat iritat de ce au ieșit cu fanfara. Răspunsul a fost simplu: „Cum să nu ieşim? Colegii noştri, de ce să nu ieşim?” -„A, că vă dau amendă!” -„N-ai cum să ne dai! Noi cu fanfara ne ducem unde vrem noi”. Şi atunci n-o mai avut ăla ce să zică … s-o luat tot satu de el. Ne-or omenit ăia cu căruţele, ne-or ajutat şi pe-acasă neamurile” [2/2].
Ce s-a ales cu așezările nou create atunci în Bărăgan?
Primul contact al meu cu URBANIZAREA CONCENTRAȚIONALĂ a deportaților a fost prin anii 1985-87 cînd împreună cu prietenul Relu Gheorghiu, fără a discuta nimic între noi nici înainte și nici după, am vizitat un cîmp care mai păstra urme ale unor ziduri de lut. Era în sudul Brăilei într-o vară secetoasă. Puține urme se mai păstrau înainte de 1989 din vechea așezare.
Din însemnările Doinei (prietena noastră) la vizita la fața locului, respectiv în satul Olari (împreună cu mama sa) după cca 50 de ani de la tragica perioadă petrecută acolo, din 9-12 mai 2008, prilejuită de pelerinajul foștilor deportați în Bărăgan din Caras Severin (cei care au mai rămas), organizat de AFDB, rezultă o marea tristețe, pentru că nu mai era nici o urmă din satul ridicat de ei în 1951 și că locuitorii trăitori acum acolo nu mai știau nimic de ei, deportații. Natura, iarba a acoperit totul. Măicuțele care au ridicat o mănăstire lîngă locul/cimitirul unde au fost înmormîntați cei care s-au sfîrșit acolo din grupul lor de deportați, știau doar că prin acele locuri au fost aduși niște ”oameni harnici și cumsecade” (fig.3). Despre restul NIMIC.
Fig.3 – Extrase din însemnările Doinei C. la vizita din 2008 pe locurile unde au fost azvîrliți în 1951 (sursă: Doina Cornici, născută Boțoc)
Pare totul foarte trist.
Totuși pentru noi cei ce trăim drama COVIDULUI 19 întrebarea este cum au rezistat/răzbit acolo deportații. Poate cea mai interesantă istorie este cea a TOROGOATEI fermecate a lui Boțoc (tatăl Doinei):
”Că noi în primu an când ne-am dus acolo, ne-am strâns la mine acasă să facem o colindă pră dată … de … prin ziua de Ajun. Şi or venit şi copii de ăştia la mine. Mai aveam un vecin care cânta cu acordeon şi-am învăţat să cântăm ,,0 ce veste minunată”. Şi am stat acolo de vorbă, şi atuncea o venit un vecin de-aI nostru care-o fost notar la noi la Cuichici. ,,- Mă, zice, ‘hai să-i facem o serenadă, să-i cântăm o colindă” – aveam un căpitan de la Ceortea. Ursu. O murit săracu acolo, o înghetat (….) Şi, zice, hai să facem şi lu ăsta o serenadă, pe colindă. Haida! Am plecat noaptea pe la 12 să cântăm o colindă. Şi noi am avut şi câtiva acolo, vreo 6-7, şi din Potoc am avut şi din Dalboşeţ, erau vreo două familii de pe la Ceortea, Nicolinţ. Şi ne-am dus acolo cu un acordeon, o armonică, cu torogoată, ăia cu gura şi-am cântat „O ce veste minunată”. Şi-o ieşit atuncea el plângând la noi şi muierile lui toate. Încă acolo! Le-am cântat şi zic, hai să mergem acasă. Or ieşit toţi vecinii: Ori la noi nu veniţi? Da, c-o fost ceva! … în Ciuchici şi acum se duce fanfare în colindă, trupe aşa se fac, copii. Şi-atunci ne-am dus şi i-am cântat şi lui. Or venit veşinii, ei erau de la Ceortea, hai şi la ei. Şi la noi să veniţi! Or ieşit şi nemții. La toată casa o trebuit să ne ducem şi-am cântat de noaptea de la doisprezece, pâna mâine zi la amiazi. Pâna-o trebuit să cântam la toate căşile, câte-au fost în sat. Şi când am venit înapoi, am cântat la ultimu, la unu de la noi de la Ciuchici. Am venit toți în trupă şi o dată, de la miliție, ne face un milițian semn să ne ducem la ei. O, acu ni-s gata! Acu ăsta să vezi ce ne face, ne şi închide! ,,Mă, zice, la tot satu aţi cântat şi la noi, nu. Hai sa cântati şi la noi”. Şi le-am cântat şi lor” [2/2].
Deși în zilele noastre plutește în aer din nou un miros de ”OM NOU”, socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din tîrg. Iată cum în cazul din această postare:
URBANISMUL CONCENTRAȚIONAL a fost ÎNVINS DE TOROGOATA BĂNĂȚEANĂ.
Notă: mulțumesc Doinei C. și Smarandei V. pentru informațiile primite.
”Tonul face muzica”, așa mă tot cicălea mama mea, sperînd că o să înțeleg ceva din viață. Îmi explica că un adevăr spus pe un anumit ton poate să mă ajute să-mi fac un prieten sau un dușman.
”Să ai un scop în viață”, așa mă povățuia rar tatăl meu, sugerîndu-mi că trebuie să înțeleg că în viața principiile sunt mai importante decît interesul personal.
Deși erau foarte diferiți au stat impreună peste 50 de ani, cînd soarta i-a despărțit. S-au sprijinit pe calitățile celuilalt.
Fig. 1 – părinții mei în față la Belona, Eforie, România prin anii 50, privind spre viitor (sursă foto: radoslavradu)
”Să stai tot timpul cu capul sus”, indiferent ce ți se întîmplă în viață, îmi spunea sobru bunicul de la Ciuchici, Caraș Severin, care a trecut prin prizonieratul din Siberia și deportarea din Bărăgan.
”Viața merge înainte”, indiferent de voința noastră, îmi spunea tandru bunicul de la Bocșa, venit din Bucovina imperială, trecînd prin Szgedin, ajungînd în Timișoara.
”Totul depinde de acte”, îmi spune soția mea, care m-a protejat mai bine de 40 de ani de cînd stăm împreună.
Am făcut această succintă prezentare a sfaturilor principale primite în viața mea, pentru ca să înțelegem că totul depinde de modul de abordare a unei probleme.
Pentru exemplificare, am să prezint două discursuri referitoare la problema urbanismului și a artei (teme foarte la modă în campania electorală actuală).
problema urbanismului (un discurs scurt referitor la un PUG):
„ Timişoara nu are nici după aproape zece ani un nou Plan Urbanistic General, acest lucru lăsând posibilitatea apariției a tot felul de construcții în zone unde acestea nu ar avea ce căuta… Nu ştiu care e situaţia actuală, arhitectul şef la un moment dat a considerat că nu sunt întrunite condiţiile, pentru că depindeam de diverşi… nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se continua lucrul acum. Altfel spus, ceva de genul: proiectanţii nu puteau să mai facă nimic, până nu primeau de la …nu ştiu ce instituţii avizatoare, nişte avize, să ştie dacă merită să lucreze mai departe sau nu are rost pentru că s-ar putea să nu fie avizat ceea ce este făcut şi atunci se schimbau lucrurile. Ceva de genul acesta, precis, nu vă pot spune. Contractul pentru realizarea noului PUG a fost semnat în octombrie 2010 și avea ca termen de realizare 30 de luni, numai că prin acte adiționale succesive s-a prelungit perioada de realizare a acestuia până la 71 de luni” (nn: bolduirile ne aparțin) [1].
problema artei (un discurs lung referitor la zevzecii ce disprețuiesc învățămintele înalte):
“Doamnele mele – zic eu – iertați-mă dacă îndrăznesc, în fața unui auditoriu atît de select, să încerc, în marginea slabelor mele puteri, a răspunde la una din cele mai grele chestiuni, pe care de-atîtea secole și-o pune spiritul uman, și anume: „Ce este arta?” (Aplauze.)// Celebrul discipol al nemuritorului Platone, Aristotele – genialul filozof, născut la Stagyra, astăzi Stavros, în Macedonia, anul 384, mort la Chalcis, în Eubea, la 322 înainte de Cristos; supranumit „prințul filozofilor” întemeietorul vestitei școli a peripateticienilor; preceptorul, educatorul prodigiosului Alexandru cel Mare; – Aristotel, zic, s-a-ntîlnit odată cu un zevzec dintre aceia cari desprețuiesc învățăturile înalte și caută totdeauna să-și bată joc de bărbații serioși și luminați – unul din acel soi de coconași, cum se găsesc în toate vremurile și locurile, cari se fac blazați înainte de a se fi bucurat de bunătățile lumii, ca niște pîntece (iertați-mi expresia) care simt greață, nu fiincă sunt prea sătule, ci fiindcă nu sunt de loc hrănite. (Aplauze. Mare ilaritate.)// Și așa, coconașul zevzec, vrînd să tachineze pe „prințul filozofilor”, l-a întrebat:// -Spune-mi, ilustrule, ce este frumusețea?// Iar ilustrul i-a răspuns://-Amice, asta e o-ntrebare pe care numai un prost trebuie s-o facă. …. (Aplauze furtunoase.Ovațiuni, nu pentru prințul filozofilor.)// Să venim dar, preastimate doamne, după această mică introducțiune, la obiectul conferenței noastre:// „Ce este arta?”// Aci, spațiul măsurat nepermițîndu-mi a reproduce pe larg conferința mea, mă mărginesc a o da în liniamentele generale:/ „O cireadă de boi și de viței… Pasc…. Iarbă…/ …. Pădure de stejar, unde raza soarelui nu poate pentru ca să-ndrăznească…./ …. Un lan de grîu…. Frumoasă e natura patriei noastre, cînd nu-și dezlănțuiește elementele cu furie, căci atunci este grozavă, dacă putem pentru ca să…./ … O recoltă de cînepă, alta de in… să nu uităm că suntem o țară eminamente agricolă…./ (Aplauze. Bravo repetate.)// ….Un munte, Carpatul, care-n profunzimile sînului său ascunde comori de fier…. Dar petroleul? acest cărbune-sirop dacă putem pentru ca să…/ Atunci mi se va spune că industria națională nu trebuie încurajată… Il ne nous manquerait plus que cela! (adică pe românește: atît ne–ar mai trebui!)// (Aplauze zguduitoare.) / ….. Să luăm un exemplu concret, doamnele mele, un lucru de care ne lovim la fiecare pas… să luăm o pereche de ghete de lac, cum sunt ale mele….// (Oratorul se dă jos de pe tribună, la rampă, și, ridicînd unul după altul picioarele, își arată ghetele nouă, apoi urcă la tribună. Rîsete. Aplauze entuziaste…) / ….. Ei bine, preastimatele mele doamne, știți dv. cîte și mai cîte trebuiesc, afară de răbdare, spre a ajunge să obținem o pereche de ghete de lac elegante? căci, orice s-ar zice, e lucru greu și migălos, dintr-atîtea materii risipite, cum a vrut creatorul, în natură, noi, grație geniului nostru, să ajungem, după nevoia și intenția noastră, să obținem….// (Aplauze asurditoare. Oratorul se oprește, se sterge pe frunte și așteaptă, zîmbind, ca ovațiile să se potolească. Ovațiile se potolesc.) // …. În fine, ca să-ncheiem, doamnele mele, voi răspunde încă o dată scurt la întrebarea noastră:/ …. Ce este arta? / …. Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc… care are nevoie, pentru a putea fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care și acela…. în fine…. da, în fine…...// (Oratorul are, probabil din cauza oboselii spiritului prea încordat, un moment de amețeală. Aplauze călduroase îl revivifică.) //…. Mai mult decît atît nici Aristotele nu cred să fi putut spune… Și cine ar căuta să spună mai mult, desigur ar spune mofturi, ca tînărul zevzec, care încerca să-nfunde cu o întrebare neroadă pe ilustrul filozof, străbunul fraților noștri macedoni!” (nn: bolduirile ne aparțin) [2].
Pentru unii citatele de mai sus par că au o remarcabilă claritate, pentru alții sunt total neclare. Există totuși o distincție între cele două texte: 111. Numerologii ne pot desluși semnificația cifrei.
Pentru noi cel de al doilea a fost consemnat cu 111 ani înainte față de primul.
Blogul lui Radul 